Mănăşturenii au intrat în brazdă – Claca de coasă, reconstituită la Muzeul Satului din Baia Mare

0
524

Hărnicie mare în ultima zi din iulie, la satul de pe deal, de la Muzeul Satului din Baia Mare. Clăcaşi din Copalnic Mănăştur împreună cu angajaţi ai instituţiei muzeale s-au apucat de coasă şi de împrăştiat brazdele, reconstituind „claca de la coasă” aşa cum se practica în vremurile de altădată în toate satele româneşti, obicei care se menţine în satele „risipite” din Maramureş, situate departe de lumea „dezlănţuită” a oraşelor. Pe uliţele muzeului a fost prezent şi un francez, încântat de tradiţiile Maramureşului şi care a dorit să vadă cum se desfăşoară acest obicei. La finalul muncilor agricole, a urmat şi ospăţul cu bucate alese, cântecul, jocul tradiţional şi voia bună, mai ales că a fost lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului care a început în 1 august.

“Astă vară mi-am rupt coasa, cu ochii după frumoasa…”

Femeile la împrăştiat brazde

Claca la coasă a început conform tradiţiei. Cu coasele pe umăr, bărbaţii au păşit entuziasmaţi pe uliţele Muzeului Satului. Şi-au bătut coasa şi au trecut la treabă, în ciuda vremii dogoritoare. „Astă vară mi-am rupt coasa, cu ochii după frumoasa. Şi frumoasa secerea cu ochii după badea”, aşa şi-a început munca Constantin Nechita din Preluca Nouă. În ciuda vârstei înaintate, bărbatul, care va împlini 80 de ani anul viitor, s-a apucat serios de treabă, dorind să le dea exemplu celor mai tineri. Constantin Nechita spune că a pus mâna pe coasă pe când avea 13 ani. În ultimii ani, lumea s-a mai modernizat şi au apărut utilaje noi, dar activitatea cu coasa manuală rămâne una de bază. „E frumos să coseşti mai mulţi laolaltă. Eu sunt din Preluca Nouă. Trebuie să ştii şi să fii şi în putere de a cosi. Eu cosesc de la vreo 13 ani. În continuare am cosit mulţi ani, acum de vreo 20 de ani au apărut cositoarele şi s-a cosit cu asta manual mai puţin, dar şi acum este teren unde numai cu coasa manuală se poate cosi”, a spus Constantin Nechita. Bărbaţilor li s-au alăturat şi femeile care nu au stat degeaba şi s-au apucat de tăiatul brazdelor. Toată lumea a purtat costum popular, astfel încât atmosfera tradiţională a fost una completă. „Suntem în satul de pe deal cum ne place nouă să-l numim şi ne-am adunat o mână de oameni harnici să izbutim să cosim, să spargem brazde. Bărbaţii s-o apucat cu fire cum se spune, o bătut coasa prima dată, după obicei, să meargă treaba ca unsă, după care s-au apucat de cosit, iar noi, femeile, să spargem brazdele tot după obicei. Ne-am gândit că ar fi potrivit să reconstituim acest obicei frumos când oamenii se ajutau între ei pentru a-şi putea duce la bun sfârşit muncile din timpul anului, mai ales cositul pentru că era muncă destul de dificilă. Aveau bucăţi mari de pământ, era mult de lucru şi atunci puneau mână de la mână vecini, familie, neamuri. În acest fel puteau termina munca mai repede. Şi noi suntem destui care ne-am implicat aici: comunitatea din Copalnic Mănăştur, angajaţii muzeului şi un vizitator care din întâmplare se afla aici a vrut să vadă ce înseamnă să pui mâna pe o coasă adevărată şi să simţi ce înseamnă să dai cu coasa, să simţi mirosul de iarbă proaspătă. Este minunat, ai o senzaţie de linişte, de seninătate, împăcare, ceva foarte frumos, plus că facem şi activitate fizică, ceea ce e foarte sănătos”, a relatat muzeograf Roxana Crişan.

A lăsat administraţia locală pentru coasă

Printre clăcaşi a putut fi observat primarul comunei Copalnic Mănăştur, Vasile Mihalca. Alesul local a rememorat momentul din copilărie când tatăl său i-a cumpărat o coasă. Era mândru de darul primit şi spune că nu putea pune geană pe geană când ştia că a doua zi se merge la câmp la treabă. „În clasa a V-a mi-a cumpărat tata coasă, aveam vreo 12 ani şi eram foarte curioşi să învăţăm să cosim, să putem merge în brazdă cu bărbaţii. Noaptea nu puteam dormi dacă ştiam că merg părinţii la coasă, de teamă să nu cumva să nu ne trezească”, a mărturisit Vasile Mihalca, primarul comunei Copalnic Mănăştur. El a mai arătat că în comuna pe care o gospodăreşte claca de coasă se păstrează. Chiar şi el în după-amiezi sau sâmbăta lasă treburile administrative de la Primărie şi ia coasa în mână pentru că terenurile trebuie lucrate. „E foarte frumos să reînvii claca de coasă care în Copalnic Mănăştur se menţine. Noi am reuşit să o repornim de câteva săptămâni şi în fiecare sâmbătă dimineaţa mergem la coasă la unul, la altul. Dacă aveţi de cosit şi nu aveţi cine să vă ajute puteţi să ne contactaţi, venim cu mare plăcere, pe gratis, pentru o farfurie de mămăligă. Oamenii sunt gospodari, pământurile trebuie lucrate şi dorim să le placă şi tinerilor să vină la coasă, să înveţe să cosească, nu vrem să se piardă acest obicei. Fetele şi femeile împrăştie brazdele, este o socializare, o întâlnire frumoasă care se încheie cu o masă, lumea se simte bine. Sâmbăta şi după-amiaza lucrăm şi la coasă, altfel ne rămân terenurile nelucrate. Nu ne lăsăm nici cu agricultura, nici cu administraţia”, a punctat primarul Vasile Mihalca.

Un francez între clăcaşi

Un francez… la coasă

Pe uliţa muzeului şi-a făcut apariţia şi un vizitator francez, curios să afle mai multe amănunte despre tradiţia maramureşenilor. Claude a arătat că a avut ocazia să meargă cu elevii de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” în mai multe locuri unde a putut descoperi obiceiurile din ţinutul maramureşean. Recunoaşte că e fascinat de Maramureş şi afirmă că a descoperit asemănări între portul şi muzica maramureşenilor cu cea din zona unde locuieşte. „Îmi place mult Maramureşul pentru că în Franţa locuiesc în regiunea Britania, care are multe similitudini cu regiunea Maramureş. Şi acolo există costume care seamănă cu cele din Maramureş, mai ales cele din nordul Maramureşului. Şi muzica tradiţională seamănă mult cu muzica din Maramureş. Şi în acest an studiez puţin pentru că suntem celţi şi celţii au venit şi aici în Maramureş. Îmi pun întrebarea dacă celţii sunt cei care au transmis muzica în Maramureş pentru că sunt multe asemănări între cele două regiuni”, a punctat Claude.

Tradiţie perpetuată

Constantin Nechita

A fost primul an în care s-a reconstituit obiceiul clăcii de coasă la Muzeul Satului. Conducerea instituţiei îşi doreşte să continue tradiţia şi să implice şi alte administraţii locale. „Am pornit de la ideea că bătrânii satului spuneau că nu se începe cositul într-o zi de marţi, ci numai într-o zi de luni ca să fie lucrul cu spor. Şi atunci iată-ne într-o zi de luni la iniţiativa primăriei Copalnic Mănăştur şi revista Vatra Chi­o­reană. Am pornit să readucem în atenţia publicului claca de coasă aşa cum era ea în tradiţia satelor româneşti. Ideea a avut un succes mare, aşa că astăzi suntem înconjuraţi cam de 30 de clăcaşi, fete şi băieţi, care cosesc, taie iarba sau taie brazdele. Ar fi bine să o repetăm şi anul viitor, măcar o dată în an. Ne gândim şi cu alte comunităţi. Chiar s-au oferit şi primarul şi viceprimarul din Groşii Băii să se implice, vom face nişte parteneriate şi cu ei”, a declarat directorul Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, Monica Mare. De altfel, conducerea muzeului intenţionează ca pe viitor să dezvolte şi alte proiecte cu comunităţile locale.

Claca, un motiv de comuniune între oameni

Delia Suiogan

În satele tradiţionale, claca era cea care îi unea pe oameni şi îi determina să se sprijine unii pe alţii. Obiceiul s-a cam pierdut acum, iar comuniunea dintre oameni a mai dispărut. Există însă o veste bună: în satele aflate departe de „lumea nebună” a oraşelor, tradiţia se menţine. „Claca reprezenta de fapt un mod prin care oamenii şi-au demonstrat apartenenţa la un tot. Claca unea oamenii şi în acelaşi timp permitea ca fiecare sătean să-şi poată duce la bun sfârşit munca. Înainte pământul era al lor şi era obligatoriu să-l muncească. Oamenii nu-l lăsau nemuncit şi atunci făceau astfel de întâlniri de tip clacă pentru a reuşi să termine tot fânul la timp pentru că fânul dacă nu-l coseai la timp, se scutura, înflorea şi atunci fiecare ştia foarte bine când trebuie să meargă la vecinul X sau vecinul Y să îl ajute să termine de cosit. Nu se făcea clacă doar pentru cosit, ci şi pentru alte munci agricole, la desfăcut porumb, la ridicat case, pentru că oamenii au ştiut că numai singur doar te naşti şi mori, în rest trebuie să aparţii satului şi lumii. Cu siguranţă era mai mare comuniunea dintre oameni şi era un respect profund. Se respectau şi vârstele şi rangurile de tip neam, la naşi, fini, la moşti te duceai dintr-o dăruire totală, nu din obligaţie. Din fericire se mai păstrează acest obicei, chiar dacă nu mai are aceeaşi amploare de altădată”, a explicat conf. univ. dr. – etnolog, Delia Suiogan. La finalul activităţii agricole, efortul celor care au muncit a fost răsplătit cu guiaş, plăcinte, gogoşi, cântec, dans şi voie bună.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.