Piesă terminată pentru o simfonie ironică

0
273

Nici prea mulţi, dar nici prea puţini manifestă interes pentru a înţelege atmosfera vieţii din vremea răsturnată şi trecută. Sociologi, istorici, antropologi, din fiecare categorie un număr redus, îşi dau cu părerea şi cercetarea despre cum a fost în lumea care a… fost. Au apărut câteva plutoane de juvenili, cu ceva şcoli pe tabletă, care transmit veşti din vremea când nu erau născuţi. Ceva din maniera contratimpului.
Comentariile sunt mai stranii decât compresorul din poezia lui Dan Deşliu. Noi, cei care avem o leacă mai mult decât vârsta morţii lui Ion Creangă, ştim că aceşti răzeşi ai timpurilor noi nu au cum să ştie că am traversat şi o epocă plină de umor. Despre cultura naţională a bancului nu se mai spune aproape nimic. Da, rezistenţa prin umor. Îmi aduc bine aminte că nu se putea numi întâlnire acolo unde nu se ivea un băncuros, care devenea vedeta serii. Dacă nu era însurat, îşi putea găsi aleasa inimii prin miracolul râsului. Dintr-o asemenea coastă a neamului românesc s-a născut grupul satiric „Ars Amatoria”, care a rezistat prin farse, adică glume inteligente până în ziua de astăzi. Din creştetul acestui grup, cu râsul ţării în fibră, s-a desprins scriitorul Ioan Groşan. Care a dat literaturii contemporane opere fundamentale. Prin „Trenul de noapte” şi „Caravana cinematografică” este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani.
Dar nu s-a lecuit niciodată de umorul anecdotic. Umor cu rezonanţă istorică şi joc textual. După „Lumea ca literatură. Amintiri”, Editura Polirom, 2014, aceeaşi editură publică volumul „Lumea ca literatură. Alte amintiri”, 2017. Am scris la timpul potrivit despre acele poveşti cu tâlc. Nu uit nici astăzi întâmplarea de la Cannes (aia de pe plajă), cu Eugenia Vodă. Ori povestea peţitului lui Lucian Perţa.
Eu am trecut în noul an cu umorul lui Groşan. După citirea cărţii, am şi datoria de a spune şi altora ce se întâmplă în povestiri. Astfel, am aflat de ce nu-l suportă autorul pe Naom Chomsky. Puteţi afla dacă deschideţi cartea la pagina 7. Nu, Ioan Groşan nu s-a întâlnit cu autorul teoriei gramaticii generative. Nici nu a purtat cu el discuţii despre stânga politică din SUA. Pricina este o domnişoară, care avea trei calităţi. Era foarte inteligentă, suficient de senzuală şi îi plăcea la nebunie palinca. Cu asemenea calităţi, destinul i-a dus într-o împrejurare în care dialogul s-a înfiripat cu sprijinul licorii din Maramureş. Când să se întâmple, ce socotiţi dv. că s-ar fi putut întâmpla, domnişoara Mela s-a uitat la ceas şi a zis: „Aoleo! Trebuie să plec. Mi-a promis cineva o carte de Chomsky!”
Aceasta a fost întâmplarea. Umorul a survenit când colegul lui de cameră, George Ţâra, povesteşte o întâmplare trasă la indigo, în prezenţa poetului Virgil Mazilescu. Tot cu Chomsky, tot cu Mela, tot cu palinca de Maramureş. De aceea, Ioan Groşan nu l-a iertat niciodată pe autorul american, cu toată gramatica lui generativă. Povestirea „Bunicul şi americanii” m-a apropiat de Ioan într-un fel cavaleresc. În destinul nostru, am avut o iapă cu acelaşi nume: Vilma. Numai că a lui, lipiţana, era tânără, splendidă şi albă, iar a mea era bătrână, mucedă şi oarbă. A sfâşiat-o ursul în sehelbea de la Crivini. Încolo, aeroportul bunicului de la Secaş, Nixon şi ruşii au rostul lor ironic în povestire.
Mai puteţi afla din carte de ce autorul îşi cere scuze artiştilor plastici. Ori despre concursul de frumuseţe Miss de la Costineşti, 1988, în care frumuseţea era la urmă. Autorul, împreună cu regizorul Capel Moscu, este întrebat în plină noapte dacă există absolut. Întrebarea a venit de la o intelectuală, de la Combinatul de utilaj greu de la Călăraşi. Apoi a răsărit soarele, absolut splendid.
Eu am avut ocazia să-l cunosc pe Paul Daian, cel cu trompeta, la Târgul de carte Gaudeamus. Pe numele lui, Sergiu Filip, poet adevărat, a fost salvat de un gest sinucigaş de tenorul Vasile Speranţa (bun prieten de-al meu din studenţie), care mergea la un concert.
De ce n-a mai publicat Ioan Groşan în revista Hustler? Aceea mai hard decât Playboy. Veţi afla rolul decisiv pe care-l joacă mama Adelina în viaţa fiului ei. Şi cum i-a scăzut autorului notorietatea în bloc. Continuă şirul de întâmplări „Eros în socialism”. Scrie despre amorul raional, despre pepiniera de cadre erotice de la Izvorul Mureşului, ori despre hetairele rurale. Apoi, aflăm cum a făcut Eugen Barbu comerţ cu nutrii.
Alte scurte scene cu autorul în centru: cum am devenit scriitor, ori un tată slab povestitor. Dacă Bellu Zilber ar fi spus despre ortacii lui comunişti: puţini am fost, mulţi am rămas, Ioan Groşan, în 2017, face lista celor din Cenaclul din Cer.
Şi acum zic eu: mulţi am fost, puţini am rămas. Nu ştiu de ce, dar această carte mi-a amintit de regizorul Nikita Mihalkov, care schimbă finalul cehovian (sinuciderea) într-o savuroasă farsă. Simfonia eroică există în proza lui Groşan. Dacă nu a existat, ea a fost inventată.
Ioan Groşan scrie cu mult har despre realismul socialist (nu tocmai), cu un splendid realism ironic. Cu inteligenţă şi luciditate. Cutez a spune că mă bucur că sunt contemporan (şi prieten) cu un scriitor excepţional. Da, o declaraţie pe propria răspundere.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.