Urmând valea Dunării, de pe autostradă, la câţiva kilometri de Viena, într-un loc magnific, îţi atrage privirea o clădire impunătoare. Cu un colorit viu, se evidenţiază peste coroanele verzi ale copacilor, având ca fundal albastrul Dunării şi culoarea cerului.
Dacă ai timp şi curiozitate, vei descoperi o lume plină de mister şi cucernicie, în mijlocul unui parc îngrijit. Vei cunoaşte mănăstirea sau abaţia Melk în forma de astăzi, având ca element de suport stilul baroc, apoi vei descoperi muzeul, o splendidă terasă cu imagine spre Dunăre, o bibliotecă fascinantă prin comorile bibliofile ce cuprind peste 100.000 de cărţi, o biserică cu orgă şi, în final, un loc de popas cu o mică terasă pentru cafea, spre liniştire şi o scurtă rememorare.
Însă ochii sunt neliniştiţi, iar mintea caută şi încearcă să găsească un punct de referinţă, de apropiere, de răspunsuri. Şi totuşi, acesta este locul unde ne-a transpus şi fascinant Umberto Eco cu romanul său „Numele Trandafirului”, apărut în 1980 (Il nome della rosa), Ed. Nemira, 2002, şi ecranizările ce i-au urmat, scris prin pana călugărului Adso despre evenimente din anul 1327. Dincolo de roman şi ecranizări, citind primele rânduri, încă o dată, am avut o revelaţie care m-a apropiat de autor şi roman. În iulie-august 1968, eram amândoi în Praga. Umberto Eco era în aşteptarea unei persoane dragi, avea 36 de ani, cu care ocazie găseşte un manuscris al lui Adso, iar eu eram cu părinţii mei şi sora Doina, în vizită ca turişti. Aveam 18 ani. A urmat invazia sovietică.
În continuare, descopăr că evenimentele tragice din Melk au loc în 1327, an în preajma căruia ia fiinţă şi se consolidează oraşul medieval Rivulus Dominarum, viitorul Baia Mare, unde activez.
Indiferent de punctul de plecare al romanului, o cronică veche sau o ficţiune, cartea se impune ca o alegorie veridică, uneori de detaliu, ridicând spre dezbatere multe probleme fundamentale, conceptuale, fiind amintite multe personalităţi importante ale timpului.
Călugărul Adso, ajungând la o vârstă venerabilă, rememorează arhitectura mănăstirii, evenimentele şi atmosfera din tinereţea sa, când l-a însoţit, în 1327, pe călugărul Guglielmo, altfel William din Baskerville, fost inchizitor, în misiunea sa de a descifra faptele tragice petrecute în mănăstire. Ochiul şi mintea vizitatorului caută faimosul Edificiu cu multe etaje şi camere cu scări şi coridoare întortocheate, înguste, cu secrete şi capcane, unde era biblioteca. Era o abaţie cu călugări benedictini care copiau vechi manuscrise, o bibliotecă şi sala copiştilor, multe ateliere, un spital, grădini şi alte anexe necesare.
De ce Melk de pe Dunăre? Amploarea abaţiei l-a impresionat şi pe Eco în voiajul său pe Dunăre din 1968, la care putem lua în considerare şi zona care corespunde graniţei dintre fosta lume greco-romană, mediteraneană, lumea civilizată, şi lumea nordică de la linia Rin-Dunăre, aproximativ încă „barbară”. Abaţia se manifesta ca un bastion de cultură creştină apuseană, cu influenţe puternice, care promovează cartea prin copişti, o răspândeşte, dar şi atrage carte şi călugări.
Cu surprindere citim că printre călugării învăţaţi din mănăstire sunt germani, daci, francezi, spanioli şi greci etc. Cu toate că după anul 1000 suntem numiţi curent vlahi sau urmaşi ai romanilor, remarc că în memoria dunăreană este prezent şi termenul antic de daci care, în antichitate, erau vecini cu germanii. Însă e posibil să fie şi daci nordici, cum erau numiţi danezii şi scandinavii în multe documente.
Firul naraţiunii urmează fazele şi momentele unei anchete pentru elucidarea misterului morţii unui călugăr miniaturist, ce a căzut de la etajele superioare ale Edificiului, urmate de altele, chiar în timpul anchetei din care una prin otrăvire. Însă momentele cele mai importante sunt dialogurile dintre Guglielmo şi câţiva călugări, cu Abbone, abatele-stareţul, cu influentul Jorje, cel mai în vârstă, şi alţii, despre menirea abaţiei şi a percepţiilor lor asupra lumii laice.
Dialogul cu abatele, pornind de la prestigiul recunoscut al bibliotecii, va decurge şi spre calitatea şi conţinutul scrierilor, de creşterea numărului de corporaţii şi bresle alcătuite din mireni care lucrează pentru universităţi şi influenţa crescută a oraşelor. „Ordinul benedictin este puternic şi acum – precizează abatele –, dar duhoarea oraşelor dă târcoale locurilor noastre sfinte, poporul lui Dumnezeu este atras acum spre negustorie şi spre luptele de grup. Acolo, în marile centre locuite, unde nu poate avea locaş duhul sfinţeniei, nu numai că se vorbeşte, dar se şi scrie în vulgară, şi niciodată nici unul dintre aceste volume nu poate să intre între zidurile noastre, căci în mod fatal, devine izvor de erezie.” Prin urmare, misiunea lor, a abaţiei, „e aceea de a se împotrivi goanei spre prăpastie, păstrând tezaurul lumii creştine şi cuvântul lui Dumnezeu, repetat fără să fie nimic schimbat în opoziţie cu şcolile care au început să-l comenteze”. Este o misiune de cea mai mare importanţă, deoarece guvernarea lumii, mutându-se de la răsărit spre apus, se ajunge la marginile universului, pe marginea prăpastiei şi prevestind sfârşitul lumii. În acest apus al continentului, se considerau făclii şi lumină înaltă, susţine abatele.
În spiritul celor afirmate, rolul bibliotecii este de o importanţă majoră cuprinzând cărţi ce conţin taine, adevăruri sau minciuni, iar bibliotecarul hotărăşte dacă le aduce din depozit şi dulapuri şi le încredinţează călugărilor care le-au cerut, numai după ce obţine şi părerea abatelui. Se proceda astfel pe considerentul că „nu toate adevărurile sunt pentru toate urechile şi că nu toate minciunile pot fi recunoscute ca atare de un suflet credincios, de un călugăr, precizează abatele.
Acesta stă în scriptoriu şi lucrează la o epocă precisă pentru care trebuie să citească anumite cărţi şi nu altele din curiozitate nebunească, fie din puţinătatea minţii, din trufie sau gânduri necurate.
Stareţul mai recunoaşte că sunt şi cărţile magilor, Kabalele iudeilor, născocirile poeţilor păgâni şi minciunile necredincioşilor, pe considerentul că şi în ele, în cărţile mincinoase, există o palidă licărire a înţelepciunii dumnezeieşti pentru cititorul clarvăzător. Şi cum nu sunt mulţi aceştia, în bibliotecă nu poate să pătrundă oricine. De aceea bibliotecarul le apără nu numai de oameni, ci şi de natură. Iar dacă ar intra totuşi un intrus, biblioteca se apără singură şi e de nepătruns, precum adevărul pe care-l găzduieşte. Ea este nu numai un labirint al minţii, ci şi un labirint pământesc în care nu are voie să intre nici Guglielmo, anchetatorul morţilor suspecte.
În cursul investigaţiilor, Guglielmo, anchetatorul, şi secretarul său Adso, fost novice al abaţiei, iau cunoştinţă de un complex de activităţi. Dar au fost impresionaţi de scriptorium, de realizarea manuscriselor cu acele superbe miniaturi care i-au dus vestea, formându-se o adevărată şcoală.
După câteva zile de investigaţii, timp în care continuă decesele, ce se dovedesc crime, Guglielmo conturează câteva ipoteze. Se evidenţiază că problemele vin din istoria abaţiei, din rolul şi influenţa asupra gestionării cărţilor, a accesului sau nu la diversitatea informaţiei creştine ori laice.
Punctul cel mai sensibil se dovedeşte a fi conţinutul unui volum alcătuit din mai multe texte scrise în arabă, siriană şi greacă, cum ar fi o alchimie egipteană ce atribuia creaţia lumii râsului divin, precum şi o copie a cărţii Coena cypriani, ce reprezenta o parodie necredincioasă a scripturilor, interzisă. Cea mai valoroasă şi enigmatică parte era o carte în limba greacă, scrisă pe hârtie din pânză şi care pare a cuprinde a doua parte a Poeticii lui Aristotel, considerată pierdută. Prima parte trata Tragedia, ca în a doua parte să se refere la Comedia şi rolul ei, ca şi al râsului care descătuşează sufletul şi mintea, dar şi comportamentul omului, eliberându-l de frici. Comedia, în mod obişnuit şi implicit râsul, contribuie la asanarea societăţii, însă prin lucrarea aceasta Aristotel „Filozoful” răstoarnă funcţia râsului – susţine Jorje, bătrânul călugăr orb –, care e ridicat la rangul de artă, o temă pentru învăţaţi, care pot face obiect de filozofie şi de perfidă teologie, învăţându-i pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. Această carte poate fi sursa unei lucrări a intelectului care să legitimeze o schimbare profundă, să elimine spaima şi frica de Dumnezeu, precum şi frica de moarte. În consecinţă, Aristotel şi cartea lui, precizează bătrânul călugăr, sunt acuzaţi că i-ar îndemna pe alţi înţelepţi să gândească că omul poate să vrea pe pământ chiar belşugul promis, că acesta este ceea ce nu trebuie să se întâmple şi nici nu poate fi.
Văzându-se descoperit de anchetator chiar în refugiul său din Edificiu, îşi susţine în continuare crezul, arătând că o confruntare a râsului cu teama, cu frica, ar însemna manifestarea plebei, a oamenilor simpli împotriva dogmei. Pericolul major îl vedea în cartea filozofului care ar contribui la răsturnarea rânduielii creştine, ducând la afirmaţia lui Jorje că acest lucru trebuie să fie împiedicat cu orice preţ. Şi el şi-a luat ca o datorie sacră misiunea de a opri această evoluţie, prin ascunderea cărţii pe care a adus-o din Spania şi pedepsirea intruşilor prin otrăvirea filelor, care să ducă la decesul lor.
Încercându-se salvarea cărţii de la distrugere din mâinile zelosului ei protector, ce începuse să rupă şi să înghită file otrăvite chiar de el, în disputa disperată este răsturnată lampa, care aprinde cărţile şi biblioteca cu tot cu paznic. Focul se extinde rapid, cuprinzând şi alte cărţi şi alte clădiri, afectând grav abaţia.
Autorul Umberto Eco, prin intermediul fostului inchizitor, acum anchetator, reflectând asupra evenimentelor tragice ce au avut loc, în dialogul cu secretarul său, face o remarcă de substanţă: teme-te de cei care ţin în extremă la adevărul lor, de cei cu credinţă nemărginită şi de cei dispuşi să moară pentru adevărul lor, iar sensul pildelor este să învăţăm şi să ne eliberăm de pasiunea nesănătoasă pentru un adevăr.
Umberto Eco realizează o frescă de substanţă prin mijlocirea lui Adso, care revine la bătrâneţe în Melk, în aşteptarea momentului când se va pierde în abisul fără de sfârşit al divinităţii tăcute şi pustii. Va apela la semne şi semnificaţii, la semiotică, cu o mare îndemânare, fiind unul dintre specialiştii de marcă ai domeniului. Parcursul elaborării cărţii este publicat în revista Secolul XX, 1993, ca „Marginalii şi glose (p. 87), de astfel un veritabil manual.
Acum, la doi ani de la dispariţia sa, în 19 februarie 2016 (1932-2016), trebuie să-i mulţumim pentru că a apelat la artă, o fugă de emoţia personală şi, astfel, ne-a transmis-o prin prezentul roman pentru a ne bucura şi noi de emoţia sa. Ar fi fost şi mai plină dacă ar fi putut onora invitaţia de a veni în Baia Mare, în toamna anului 2015, pentru susţinerea unei conferinţe mult aşteptate.
prof. Dan V. ACHIM
