Tatăl meu, Alexandru, s-a născut în aprilie 1900. Era ianuarie 1918, încă nu împlinise 18 ani, cînd a fost recrutat în armata austro-ungară pentru a fi trimis pe frontul din Italia. După recrutare, a urmat o perioadă de instrucţie. La sfîrşitul perioadei de instrucţie, a făcut o complicaţie la ochi şi a fost internat într-un spital de specialitate din Eger, Ungaria. Pe cînd să fie trimis pe front, războiul s-a terminat şi s-a întors acasă.
În ianuarie 1919, avînd un an de armată la unguri, a fost încorporat, de această dată, în armata română. A ajuns la unitatea militară din Zalău, unde a fost repartizat ca ordonanţă a unui tînăr ofiţer, Chivu, dirijorul fanfarei militare din Zalău.
În această perioadă, George Pop de Băseşti care a prezidat Adunarea Naţională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, după întoarcerea acasă, s-a îmbolnăvit grav, iar la 23 februarie 1919 a trecut la Domnul. S-au organizat funeralii naţionale, iar înmormîntarea a avut loc în 26 februarie 1919.
Cu ocazia funeraliilor naţionale, fanfara militară din Zalău s-a deplasat la Băseşti. Firesc, ordonanţa şi-a însoţit şeful şi în felul acesta tatăl meu a fost prezent la funeraliile naţionale ale marelui patriot. Tătuca ne povestea deseori ce a văzut atunci la Băseşti: cîtă lume, cîţi demnitari, cîţi episcopi şi preoţi, cîtă armată… Ne mai grăia că, după înmormîntare toată lumea a primit friptură, pancove şi vin fiert. Ne mai spunea că, din toată ţara, cei care au dorit să participe la înmormîntare s-au putut deplasa la Băseşti, cu trenul, gratuit. (M.S.)
