Omul a inventat multe feluri de a măsura viaţa. Cel mai ademenitor este cîntecul. El este sîngele nevăzut, lumina care nu apune, frigul care se caţără în noi, focul din lacrima îngerilor ori vulturul ioanic zburînd peste pustie. Marele dar al cîntecului stă în puterea lui Dumnezeu. Aşa, harfa lui Orfeu nu îmbătrîneşte niciodată. În această împărăţie a desăvîrşirii, îl aşez pe Dumitru Fărcaş. El nu mai este un simplu om, ci întruparea armoniei din acest neam. Cîntecul lui înrămează lumina, dar stîrneşte şi tunetul din sufletul nostru. De la ivirea lui Mitru în cîntecul românesc, vînturile parcă ne-au ocolit, omăturile sunt mai calde, pînă şi nopţile nu sunt atît de întunecoase. Cînd, în urmă cu opt decenii, Dumitru Fărcaş a văzut lumina lumii în Groşii Băii Mari, atunci a fost uns cu harul cîntecului. Trupul cuvintelor s-a prefăcut în altar, lîngă care femeile şi bărbaţii înălţau imnuri Naşterii şi Învierii. Din cer picurau lacrimi de sfinţi pe obrazul pruncului predestinat. Cuvîntul frumos, zvelt, metafora cuceritoare au devenit însoţitori tandri pentru feciorul din Groşi, care a cucerit lumea cu un instrument care, de acum, propun să se numească Dumitru Fărcaş. Noi, cei de sub aripa vîrstei lui Mitru, ştim că este printre puţinii pămînteni care s-a înveşmîntat în sufletul celor mulţi. Precum Gheorghe Zamfir. Numai că Mitru are rădăcini în Centrul Europei, locul din care a ţîşnit strălucitor prin geniul lui. Da, geniul este cuvîntul ce i se cuvine. Deoarece Mitru a pus o piatră lucitoare la edificiul naţional. Este un român care a făcut istorie! Nu exagerez dacă spun că el, Mitru, cu taragotul lui de aur, a făcut unitate naţională. Dar el, sărbătoritul din 12 mai, este un credibil şi cunoscut ambasador al sufletului românesc în lume. Este cetăţean de onoare al oraşului Phenian. Franţa i-a recunoscut valoarea. Nici America nu a întîrziat să o facă. Nici Maramureşul lui drag. Cînd Mitru va rotunji nobila vîrstă, eu, autorul acestor rînduri, îl voi saluta pe sărbătorit chiar din preajma capitalei americane. De obicei, distanţele sunt mai strălucitoare. Dumitru Fărcaş nu are nevoie de laude şi elogii, ci de recunoştinţă, deoarece el elogiază prin cîntec poporul român. El nu reproduce lumea muzicii din vechime. El o recreează. Şi-a pus semnătura unică, cum este orice semnătură, pe sufletul acestui neam. Mă gîndeam, cînd scriam aceste rînduri, că Mitru este, acum, atît de firesc în supremaţia lui, încît nu ar mai avea nevoie de cuvintele mele. Dar am simţit nevoia să spun că Dumitru Fărcaş a fost sortit să fie după chipul şi asemănarea românilor. Un mare scriitor, regretatul Augustin Buzura, din Berinţa, localitate vecină cu Groşii lui Fărcaş, îmi spunea: „Un scriitor, cît ar fi de mare, nu are impactul pe care îl are străvechea artă muzicală a poporului român. Dumitru Fărcaş este un ilustru reprezentant”. Dumitru Fărcaş rămîne ambasadorul unui neam cîntăreţ. Cînd îl ascult, am sentimentul că istoria are o altă dimensiune, una răscolitoare, care nu poate fi strîmbată. Cîntecul lui Mitru este profund ca simţirea neamului încercat prin vremi. Cînd românii pleacă în lume, duc cu ei o mică biserică, dar şi un cîntec de dor, din care nu lipseşte Dumitru Fărcaş. Asta deoarece lui Mitru i se potriveşte spusa eminesciană: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Timpul va trece, oamenii se vor perinda pe faţa pămîntului, dar cîntecul lui Dumitru Fărcaş va dăinui. Să ne trăieşti, prietene Dumitru Fărcaş! Eşti omul de care avem atîta nevoie! Fie aceste rînduri reverenţa sufletului maramureşean pentru măiestria ta! Mitru este al nostru, noi suntem ai lui. Ca orice boier al cîntecului, în curtea lui Dumitru Fărcaş vin toţi însetaţii lumii. Iar Mitru le stîmpără nevoia de cîntec. Pe toate drumurile vieţii.
