Pe drumul său de glorii, Dumitru FĂRCAŞ în pas vioi a plecat de-acasă cîntînd din fluier. Frumoasele cîntări şi sprinţarele jocuri le-a învăţat de la bunicul dinspre tată, dar şi de la însuşi tatăl şi cei doi fraţi mai mari ai săi. Bunul Dumnezeu l-a pogorît printe noi, cu binecuvîntare, în Groşii Băii Mari, în data de 12 mai 1938. După absolvirea Liceului de Muzică (1960), s-a angajat ca taragotist în orchestra noului Ansamblu de cîntece şi dansuri „Transilvania”. Să cînte la taragot, instrumentul care i-a adus faima internaţională, a învăţat singur. Alte instrumente, precum ar fi oboiul, flautul, ba chiar şi contrabasul le-a studiat la Academia „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, între anii 1962-1967. Taragotul a rămas, însă, pentru totdeauna, instrumentul său de suflet. În anii studenţiei înfiinţează mereu tînăra formaţie studenţească de cîntece şi dansuri, „Mărţişorul”, pe care a condus-o încă mulţi ani, şi după terminarea studiilor fiindu-i, în continuare, îndrumător, şef de orchestră şi solist-instrumentist. Această perioadă a fost una fastă pentru toţi membrii formaţiei. A fost perioada în care premiile cîştigate la prestigioase festivaluri folclorice, naţionale şi internaţionale, dar şi turneele mult aplaudate peste tot în lume le-au adus tinerilor artişti-studenţi faima mult dorită. Primul mare premiu pe care l-a cîştigat formaţia „Mărţişorul” a fost la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Helsinki (Finlanda), în primul an de la înfiinţare-1962. Prestigioasele premii şi distincţiile personale, cîştigate (în ţară şi peste hotare) ca interpret, sînt şi ele numeroase şi de-o importanţă deosebită pentru artistul român, deci şi pentru noi toţi de-un neam cu el. Iată doar cîteva dintre acestea:”Le Collier d’or” (marele trofeu), la Festivalul internaţional de la Dijon (Franţa); Academia „Charles Cros” îi acordă, în anul 1972, „Le Disque d’or” pentru discul „Taragot et orgue” imprimat într-o catedrală din Elveţia, la care l-a acompaniat Marcel Cellier (n. 29 oct. 1925), etnomuzicolog şi organist de talie internaţională, un mare iubitor şi bun cunoscător al folclorului românesc; a colaborat şi cu naistul Gheorghe Zamfir. Faimosul disc de aur cuprinde doine şi jocuri (vreo nouă la număr…) cu precădere din Banat şi Transilvania, într-o interpretare fascinantă ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Discul trebuie ascultat neapărat cu smerenia din faţa Sfîntului altar. „Am crescut pe altarul Artei”, spunea cîndva, mai demult, Mitru al nostru. În anul 1999, inegalabilul artist primeşte două premii de mare prestigiu: Marele premiu la Festivalul Internaţional de la Bruxelles, iar la Washington a fost distins cu titlul de laureat al Festivalului „Smithsonian Folklive Festival”. Se spune că românaşii noştri… americani l-au purtat pe braţe, iar la despărţire i-au dat un cufăraş plin cu joljuţuri înlăcrimate. Umblă vorba (cum zic fraţii noştri de peste Prut) că s-ar fi întors acasă şi cu un dar nepreţuit primit de la cineva care nu spera să-şi mai vadă Carpaţii, la poalele cărora a venit pe lume: perechea de opinci de la costumul de scenă a MARIEI TĂNASE. Nu-i vorbă că nici cei de acasă nu l-au „cruţat” cînd a fost vorba de onoruri fel de fel: Cetăţean de onoare al oraşelor Cluj-Napoca, Baia Mare, Bucureşti şi… Phenian (Coreea de Nord); Crucea naţională-Serviciu Credincios primită în 2002 de la preşedintele Ion Iliescu; Ordinul „Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer” în 2004; Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca îl onorează, în anul 2008, cu înaltul titlu de Doctor Honoris Causa… Şi alte cîteva asemenea onoruri. Discografia lui Dumitru Fărcaş cuprinde doar cîteva titluri, puţine dar superbe, imprimate la Electrecord sub genericul „Tresors folkloriques roumains”. Închei cu o apreciere, pe deplin meritată, a faimosului etnomuzicolog şi cercetător, Harry Brauner (1908-1988): „Un artist al cărui nume îl pronunţ (…) cu sfinţenie: DUMITRU FĂRCAŞ”. Drum lin spre Ceruri!
Paul Antoniu
