O întrebare afurisită îmi dă târcoale de ceva vreme. De ce suta de ani de istorie de secol XX, a României Unite, nu a produs evenimente care să merite a fi eternizate în monumente înălțate în inima comunităților? De ce? Oare, de ce? Și asta, de când am observat că în multe locuri din țară se refac sârguincios monumentele vechi. După 1918 au fost ridicate monumentele Suferinței cauzate de Primul Război Mondial, al Reîntregirii Țării, restaurate acum, înainte de Centenar, prin gesturi merituoase. Comunitățile le-au reinaugurat de 1 Decembrie cu elan, cu pietate și cu bucurie. Dar și cu opinii contrare și divergente pe alocuri, care au disensionat comunitățile. Lăudabil efort, merituoasă grijă pentru o istorie care nu nouă ne aparține, ci înaintașilor. Ea este a noastră doar ca memorie, nu ca faptă, nici ca luptă sau jertfă.
Centenarul ar fi trebuit să-și înalțe și sărbătorească în monumente propriile realizări, cele obținute de un secol încoace. Istoria României de după 1945 ce evenimente memorabile (nu zic ce personalități, căci au fost cu prisosință) a avut care să fi meritat fixate în piatra vreunui monument? Ce fapte, ce acte de eroism? Reforma Agrară din 1945? Alegerile falsificate în noiembrie 1946, care au îngenuncheat țara pentru tot secolul? Naționalizarea din 1948? Colectivizarea? începută prin ’49 și încheiată triumfal în 1962? (Nu zicem de morții, arestații și împușcații din această cauză și pe acest motiv). Arestările masive? închiderile sau trimiterile la Canal? Proiectat anume, se spune, la sugestia lui Stalin, pentru a îngropa acolo opoziția, clerul, intelectualitatea. Industrializarea? Industria făcută zob după ’89? Urbanizarea forțată? Intelectualitatea interzisă, închisă, reprimată? (Îmi amintesc cum stătea prin anii ’71-’75, la Cluj, statuia lui Blaga într-un înveliș de scândură, neinaugurată, nedezvelită, ci mutată succesiv de lângă Casa Studenților în Parc, din Parc nu mai știu unde, apoi la Teatru. (Cum să ridici statuie unui poet și filosof mistic interzis?)
Toate aceste fenomene istorice de modificare din temelii a unei țări ar merita, fiecare într-un fel sau altul, niște uriașe Monumente ale Suferinței, ori poate ale Biruinței și Împlinirilor, (…) niște Memorialuri care să exprime cumva, codificat în limbajul artei, al sculpturii, cum a fost modificată o societate, o țară, cum s-a amestecat minciuna și nu de puține ori a îngenuncheat adevărul, cum s-a falsificat picătură cu picătură, ori, alteori, fugar, istoria noastră s-a regăsit pe sine? Cum se unduia uneori după interese care nu erau ale noastre și nici conforme cu mentalitatea și spiritualitatea noastră mioritică ancestrală. Monumentele închid în piatra lor nu doar bucurie, glorie și împlinire, ci suferință și pietate, înfrângeri și durere, ceva profund din însăși esența ființei.
Dar de ce oare nu avem îndrăzneala și imaginația, energia și visarea, și fondurile necesare, pentru a ne transfera în granit sau în bronz experiențele omenești și sociale ale secolului de Românie Unită? De ce? Au fost ele bune? Au fost rele? Oricum, ne pot fi veritabile lecții de istorie. Acele statui și monumente s-ar fi cuvenit să fie inaugurate acum la Centenar.
O, dar ele dorm încă în marmura din inima munților ori în bronzul nedecantat din roci și alte minerale. Ca să–ți transferi istoria-n statui presupune să fii sincer și onest, să fii un visător și mai ales să îndrăznești a înfățișa adevărul.
Și apoi acele statui și monumente cred că ar trebui să fie mai mult ale Rezistenței decât ale Puterii, mai mult ale celor reprimați, interziși și anihilați, ale celor căzuți decât ale celor ce și-au atribuit mereu partea leului.
Terezia FILIP
