La sărbătorile de iarnă, mai ales la cele din ciclul celor douăsprezece zile, cu o încărcătură deosebită de obiceiuri și tradiții, se celebrează o grupare de moși buni, arhetipali, mitici: Moș Nicolae, Moș Ajun, Moș Crăciun și Moș Vasile. Din această suită de moși capătă o importanță deosebită Moș Crăciun, în jurul căruia omul din popor a brodat o adevărată mitologie, care este exprimată nu numai printr-un repertoriu bogat de legende, povestiri, ci și printr-un imens repertoriu de credințe și superstiții care marchează vechimea tradițiilor legate de această ființă mitologică.
Așa cum arată cercetările, la români, din vechime, strămoșii au fost numiți moși. Mai-marele familiei în organizarea ei patriarhală era moșul sau bunicul, cel mai bătrân al casei. În obiceiurile funerare, strămoșii decedați au fost pomeniți cu numele general de moși.
În credințele populare, ni se dezvăluie statutul lui Moș Crăciun de ființă profană, fiind considerat „un om bătrân, un uncheș bătrân, om curajos și vesel, care a adus oamenilor îndestulare”. În alte credințe, Moș Crăciun apare cu „barba albă ca omătu’”, „mai bătrân și mai dedemult”, „vecinu’ lui Moș ajun”, „personaj bogat în oi”, „împărat la Țarigrad”. În alte credințe, Moș Crăciun este „moșneagul care vine o dată pe lume într-un an, pe un cal alb sau călare pe un cal șchiop, vine încet că de abia ajunge într-o săptămână”.
Unele credințe ne dezvăluie funcția divinatorie a lui Moș Crăciun, „Când vine cu sania, se va face pâine multă vara. Când vine cu căruța, nu va fi anu’ prea bun”. Numeroase sunt credințele religioase despre Moș Crăciun. În unele, este considerat sfântul „cel mai bătrân”. „Se credea că el l-a născut pe Cristos. Și este mai bătrân decât toți apostolii”. Mai este imaginat ca un „Moș bătrân care vine să vestească Nașterea Domnului”. În alte credințe, e sfântul „cel mai bătrân, care are curți frumoase-n cer, de unde vine și aduce bucurie și sănătate la toți”.
Ca figură laică, imaginea lui Moș Crăciun a pătruns în colindele vechi, care potențează substratul său mitologic deosebit de bogat. În colindele din zona Codrului, care aparțin ca vechime de primele straturi, Moș Crăciun, simbolizând îmbătrânirea timpului, vine călare, scuturând barba, fiind aducătorul zăpezii și al gerului. Este donator mitic, dar nu le dăruiește copiilor dulciuri și jucării, ci lapte și ouă, alimente cu o simbolistică distinctă. La intrarea în sat, el marchează începutul de petrecere a sărbătorii.
În variantele de colind vechi din Țara Lăpușului, Moș Crăciun cel bătrân, ca donator mitic, împarte la copii lapte, dar și daruri specifice obiceiului colindatului. „Vine Crăciun cel bătrân, / C-on tocuț de lapte-n sân, / La fătuță, cu măruță / Și la pruncuț’, cu popuț’.
În colindele având ca temă scalda lui Moș Crăciun, descifrăm renovarea timpului, dacă avem în vedere că după scaldă este primenit cu veșminte noi. „A cui sunt aceste curț’? / Așè nalte, stoborate, / Cu stoboru’ pe departe. / Da departe de stobor, / Îs nouă meri, nouă vârveri, / Da în vârvu’ merilor / Arde-și nouă lumânări, / Pică-și nouă picături. / S-a pornit părău de vin / Și unu’ de apă rece, / Să-l scăldăm pe Moș Crăciun, / Moș Crăciun cel mai bătrân, / Să-l scăldăm, / Să-l îmbăiem, / Cu veșmânt să-l priminim.”
În urmă cu patru decenii, s-a performat un obicei rezervat înmormântării Crăciunului cel bătrân, semnificând îmbătrânirea timpului, numit „Comândarea Crăciunului”, și care era axat pe înmormântarea acestei divinități autohtone. Cercetătorul clujean Virgil Medan ne-a lăsat o descriere a obiceiului din satul Nireș, din părțile Clujului, pe cursul mijlociu al Someșului. Ceata de feciori care a umblat cu colindul imită o înmormântare simbolică a Crăciunului. Unul dintre cetași, înveșmântat în straie albe și cojoc, era așezat pe o scară de lemn sau pe o leasă de car și dus la râu, însoțit de alaiul tinerilor din sat, fete și feciori, care se jeleau și cântau morțește, ca la înmormântare. Un alt fecior din ceată era mascat în popă, iar un altu’ o făcea pe cantorul și dădea răspunsurile la eftenie ca la prohod. Lăutarii care însoțeau alaiul cântau de jale, ca la înmormântările tinerilor. Melodia lăutarilor era cea de la verșurile funerare. La „produh” (copcă), își luau toți iertăciune de la cel care era aruncat în apă sau pe gheață, pentru a pleca pe apa sâmbetei, în lumea blajinilor, a moșilor și strămoșilor. După ce feciorii închinau din ulcioare cu țuică, feciorul care simboliza Crăciunul se ridica renăscut și întinerit, simbolizând reîntinerirea timpului. Apoi plecau în alai veseli, cântând și jucând, înspre casa de joc, unde se organiza comândarea, adică pomana mortului.
Ca figură profană, Moș Crăciun este prezent într-un repertoriu bogat de credințe, care se leagă, în general, de refugiul Maicii Sfinte la curțile lui Crăciun, fiind caracterizat în unele credințe drept etalon al răutății și cruzimii. Despre Crăciun se crede că este stăpânul staulului unde s-a născut Hristos, soțul femeii care a moșit-o pe Maria.
Legendele nativității sunt foarte numeroase, dar ele se reduc la următorul prototip. Simțind că i-a venit ceasul să nască, Maria cere adăpost la curțile lui Crăciun. Acesta refuză să o primească și o trimite în staulul cu animale. Nevasta lui Crăciun, făcându-i-se milă, o moșește pe Maica Domnului. La întoarcerea acasă, văzându-și nevasta cu mâinile pline de sânge, Crăciun i le taie din coate, către un butuc. Dar Maria i le pune la loc. Văzând această minune, Crăciun se căiește de păcat și devine primul creștin.
Într-o variantă din Muntenia, întâlnim o particularitate deosebită, Crăciun își taie și el mâinile ca să i le pună Maica Sfântă și lui din aur, dar Maria nu i le-a pus decât cum au fost. O variantă tot din Muntenia cuprinde un episod interesant. Nou-născutul Iisus a fost așezat sub un măr, de sub care Crăciun, de bucurie, le arunca mere copiilor veniți să-l vadă pe Iisus. „Moș Crăciun era stăpânul staulului unde au fost găzduiți Iosif și Maria. Moș Ajun era credincios de noapte la paza vitelor. Moș Ajun i-a spus lui Crăciun că Maria stătea să nască și Crăciun și-a trimis nevasta s-o moșească. După naștere, el l-o așezat pe Iisus sub un măr și culegând fructe, le azvârlea de bucurie, ca semn de dărnicie, copiilor care treceau pe acolo. Moș Ajun a murit curând, după aceea, și Crăciun l-a îngropat sub pomul unde fusese pus întâi Iisus. Descifrăm ideea încredințării copilului la naștere unui pom al vieții ocrotitor. Trebuie să subliniem că mărul, fructul pomului sub care este așezat Pruncul Divin, este un fruct care întreține tinerețea, un simbol al reînnoirii și al veșnicei prospețimi. Mărul își joacă rolul de fruct regenerator și întineritor.
Într-o variantă de colindă din Transilvania, Crăciun, sosit la iesle să pună fîn pentru boi, îl află pe pruncul Divin și devine nașul său la botezul din apa Iordanului. El îl priveghează și-l apără pe Pruncul Divin ca pe împăratul care aduce o lume nouă. „Vine Crăciun cel bătrân, / Să deie la boi fân. / Văzu ieslea luminând, / Din pociumbi făclii arzând, / Din grădele luminele, / Din cornițe luminițe. / În floarea fânului o cotat, / D-află un fiu nebotezat / Și-l luară și-l dusără, / La apa lui Iuordan. / Acolo îl botezară, / Mândru nume i-o aflat, / Ca la mare împărat, / Iisus Hristos, domn d-a nost. / Da în cap ce i se gată? / Comânacu’ de bumbacu’ / Și cunună de-mpăratu’”.
În variantele de colindă din Maramureșul istoric, purtând titlul de Crăciun și Crăciuneasă, Iisus, care se naște la curțile lui Crăciun, este comparat cu lumina soarelui și florile raiului, deoarece a deschis o eră nouă în viața spirituală a omenirii. Capătă o importanță deosebită motivul exprimării sentimentului de fericire de către Crăciun și Crăciuneasă, ca urmare a nașterii lui Iisus la curtea lor. „Sus, la curtea lui Crăciun, / S-o născut un domn prea bun, / Ca și-o rază di la soare / Și din rai frumoasă floare. / Crăciuneasă așe zâcè: / Fericiți suntem noi doi, / C-o născut Iisus la noi.”
Studierea acestei divinități românești ne dă prilejul să constatăm că în jurul ei s-a brodat o mitologie complexă, izvărâtoare de legende și povestiri, de mare vechime și frumusețe, iar credințele și superstițiile marchează bogăția de funcții și ipostaze ale acestei divinități.
Pamfil BILȚIU
