Cam de pe la mijlocul lunii octombrie, imediat ce problemele capitale ale școlii erau deja rezolvate, planificările făcute și cataloagele funcționabile, cam pe atunci încep și în școala noastră marile dezbateri colegiale sau amicale, în funcție de relațiile interpersonale, referitoare la ce vom face de sărbătorile de iarnă. În sala profesorală, în curtea școlii, până și pe coridoare, se auzea destul de des cuvântul „colindă” în context gen: „Pe unde mai colinzi (sau colindați) anul acesta de sărbători, tot în Italia la copii?”, sau „Precis, absolut precis anul acesta vă colindăm. Sper să nu mai fugiți, ca anul trecut, la neamuri în Germania!”
Eu, personal, anul acesta nu m-am antrenat în nici o discuție colegială sau amicală, pentru simplul motiv că încă din luna august, într-o discuție casnică de planificare a vacanței de iarnă, cu un zâmbet cuceritor și fără drept de apel, soția mă avertizase: „Știi, dragul meu (mă rog, n-a zis chiar dragul meu, dar mie mi s-a adresat), am promis că de Crăciun mergem în Maramureș, la neamuri, la colindat”. Desigur, am aprobat-o din toată inima (nu-mi prea place expresia, eu fiind cardiac cu două stenturi, dar așa se spune), ba chiar i-am lăudat inițiativa. Maramureș, țara unde tradiția încă mai respiră și odată cu ea, poate și adevărații colindători, cetele de colindători…
Și iată-ne așadar în vacanța de iarnă, cu bagajele făcute, adică ce bagaje, doar câteva valize cu obiecte de vestimentație, că soția a zis clar: „Fără cadouri, fără provizii, doar mergem la colindă, mergem să primim, nu să dăm!” Neamurile noastre, verișorii mei după mamă, locuiesc într-o comună din Maramureșul istoric, în care n-am mai fost de câțiva ani buni. Încărcați de nostalgice amintiri și niște bidoane de plastic, goale, că soția a zis că pe drumul de întoarcere le vom umple cu apă de izvor, după câteva ore de șofat, în ajunul de Crăciun, am ajuns la destinație. Ulițele de odinioară erau acum asfaltate, cam tot așa de înguste, dar temeinic asfaltate, Majoritatea fostelor căsuțe erau acum ditamai vile, care mai de care zugrăvite în culori fistichii și stridente. Gazdele ne-au primit așa cum îi știam, pline de afecțiune. Copiii lor, nepoții mei, au tot așteptat să le dăm ce le-am adus, neliniștiți și intrigați, dar i-am liniștit eu, chemându-i afară și pe furiș le-am dăruit câte o bancnotă de 100 lei, să-și cumpere fiecare ce dorește. Gestul meu a fost foarte bine venit și profund liniștitor. Imediat după aceea, cei trei nepoți, băieți între 7 și 14 ani, s-au așezat fiecare în câte un colț de cameră și au început să-și butoneze performantele telefoane mobile. Eu i-am privit oarecum nedumerit și i-am întrebat când se pregătesc de colindat. Am rămas total nedumerit și jenat, văzându-i cum mă privesc cu o nesfârșită compătimire și-mi zâmbesc, spunându-mi: „Ce colindat, unchiule? Suntem prea mari pentru așa ceva!”
Dar nu am avut timp de multe discuții. Monica, vară-mea, ne-a poftit imediat în sufragerie, la masă, masă de sărbătoare, plină de aperitive care mai de care mai sofisticate, încărcate de bețișoare, stanioluri și scobitori. Printre ele, doze de bere și sucuri, iar la loc de cinste, inevitabila, pentru un maramureşean, sticlă cu horincă. Cam prea galbenă mi se părea, dar Vasile mi-a explicat imediat că anul acesta a făcut horincă din portocale – erau mai ieftine decât merele, de aceea e mai galbenă.
Și uite-așa, din vorbă-n vorbă și din pahar în pahar de apă plată, că eu nu mai suport alcoolul, de când cu inima, și nici sucurile, de când cu diabetul, timpul trecea și eu tot așteptam să vină colindători, s-aud tradiția cântând la ușă. Dar de afară nu auzeam decât lătratul întărâtat al lui Burcuș, bătrânul dulău ciobănesc. Surprinzându-mi privirea întrebătoare, Vasile m-a lămurit că el l-a dezlegat pe Burcuș, fiindcă umblă mai nou de Crăciun prin sat fel de fel de neisprăviți străini, veniți de te miri unde, cică la colindat, dar anul trecut, după colinda lor, mulți gospodari au rămas fără găini, ba unui vecin i-a dispărut capra din bătătură, și chiar lor, personal, le-a dispărut o bicicletă nou-nouță din curte. „Așa că, dragă vere, a continuat Vasile, zâmbind complice, de acum, dacă vrei colindă, ne colindăm noi între noi, acompaniați de Burcuș”. Ce mai puteam să zic?!
Am mâncat ce-am mai mâncat, am băut ce-am mai băut și apoi ne-am așezat cu toții comod în fața unei uriașe plasme, să urmărim programul la TV. Aproape pe toate posturile, la toate momentele de publicitate ni se ura: „Crăciun Fericit!” Și vorba lui Vasile: „No, dacă-i musai, no așa să fie!”
Lucian PERȚA
