1. Cercetarea empirică – Tache Papahagi
Etnograful român Tache Papahagi (1892-1977) era machidon de origine, s-a născut în Grecia de nord-vest, în Munţii Pindului, a făcut şcoala primară, înainte de Primul Război Mondial, la Ianina (în provincia grecească Epir) şi liceul la Bitolia (actualmente în Republica Macedonia). A urmat apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1916.
În raport cu Maramureşul, Tache Papahagi are o notorietate aparte, pentru că a fost primul etnograf român care şi-a susţinut o Teză de doctorat la Universitatea din Bucureşti cu o cercetare de teren asupra Maramureşului, o lucrare cu atât mai meritorie cu cât constituia un demers de pionierat în domeniu. Teza de doctorat cu titlul Graiul şi folklorul Maramureşului a fost elaborată sub îndrumarea lui Ovidiu Densuşianu, iar din Comisie au mai făcut parte, între alţii, Ion Bianu şi Ramiro Ortiz, adică tot ce avea atunci mai măreţ Filologia Universităţii din Bucureşti.
Astfel, imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918, tânărul Tache Papahagi călătoreşte în Maramureş, unde şi locuieşte intermitent între anii 1920-1925, în total şase şederi de câte 2 – 5 săptămâni fiecare, repartizate în toate anotimpurile, în aşa fel încât să acopere toate obiceiurile agricole şi pastorale, precum şi sărbătorile de iarnă. A umblat pe jos – pe frig, pe ploaie, pe zăpadă sau pe arşiţă – în aproape toate satele din Maramureş, ba şi în afara lor pe la stânile din munţi, cu caietul de notiţe în geantă şi cu aparatul de fotografiat. A consemnat tot ce a văzut el cu ochii lui, dar avea ce să vadă în Maramureş, a putut să vadă calitativ şi altceva decât autohtonii cu privirea tocită de felurite obişnuinţe, pentru că machidonul nostru avea o retină ingenuă în raport cu aceste locuri, el care venea aici în extremul Nord al românismului din extremitatea sa sudică, din Munţii Pindului şi din capitala vechiului Regat Român.
Scopul cercetării lui Tache Papahagi era pentru el clar şi autorul şi l-a formulat conştient, chiar de la început, în Prefaţa lucrării: „Convins de însemnătatea cercetărilor etno-lingvistice făcute la faţa locului şi întrucât speculaţiunile ştiinţifice de biblioteci s-ar simţi cu timpul anemiate în urmărirea mai departe a diferitelor probleme, am crezut că ar fi imperioasă îndrumarea studiilor în însuşi domeniul viei realităţi dialectologice, prezentând astfel, dacă nu şi o interpretare satisfăcătoare, cel puţin materialul brut care constituie baza acelor speculaţiuni”. Deci, să reluăm această frază programatică. Etno-lingvistul Tache Papahagi s-a decis să-şi îndrume studiile sale în însuşi domeniul vieţii reale a Maramureşului, efectuând pentru aceasta singulare şi laborioase cercetări de teren în Maramureş. Ar fi putut să facă şi „speculaţiuni ştiinţifice” (atenţie, pot exista şi speculaţii „ştiinţifice”, nu doar metafizice!) în biblioteci, dar ce ar fi putut găsi la acea vreme, la început de veac XX, în biblioteci despre Maramureş? Poate că ar fi găsit culegerile de folclor ale lui Alexandru Ţiplea (Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1906) şi cartea celebră a lui Ion Bârlea (Însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909), câteva cuvinte pătrunzătoare despre Maramureş ale profesorului Nicolae Iorga şi lungile naraţiuni anoste ale lui Tit Bud. Sigur, ar fi găsit şi Diplomele maramureşene, pentru publicarea cărora Ioan Mihalyi de Apşa a primit Premiul Academiei Române, dar această din urmă carte nu erau ceva ce să reflecte Maramureşul la zi. Şi studiind cele aflate în biblioteci, sunt convins că nu ar fi putut scrie ceva nou şi viu despre Maramureş fără să vadă ţinutul, ci ar fi rămas, cum o spune el însuşi, la „speculaţiuni anemiate”. Aşa că tânărul cercetător Tache Papahagi şi-a făcut bagajele şi a început lungile sale călătorii documentare în Maramureş.
Iniţiativa lui Tache Papahagi de a intreprinde cercetări de teren în Maramureş a fost extraordinar de binevenită şi salutară. Era vorba de a colecta în prealabil necesarul material empiric. În definitiv, toate ştiinţele s-au constituit în fundamentele lor mai întâi prin acumulare treptată de fapte brute, de regulă prezentate fără criterii esenţiale şi fără o sistematizare logică. Studiul ştiinţific al naturii a debutat cu prezentarea în mod rapsodic a tot felul de curiozităţi, cu „istorii naturale” de genul celor scrise în antichitate de către Pliniu cel Bătrân, şi abia mult mai târziu, în baza acumulării în timp a unui imens material de observaţie, au fost posibile teoretizări, precum taxonomia lui Linné sau evoluţionismul lui Darwin. La fel şi Istoria propriu-zisă, aceasta a început cu descrierea nemijlocită de către Herodot a locurilor vizitate de el şi a oamenilor cu care a stat de vorbă şi doar mai târziu, începând cu Polybios, s-a pus problema unor relaţii cauzale între evenimentele istorice şi a psihologiei personalităţilor istorice, adică a unei istorii deterministe şi ştiinţifice.
Lucrarea lui Tache Papahagi impresionează prin cuprindere şi varietate. Aceasta este structurată riguros pe patru capitole, după cum urmează: 1. Consideraţiuni generale; 2 Folklorul; 3. Graiul şi 4. Etnografia istorică a Maramureşului. În interiorul acestor capitole, lucrarea este exhaustivă, descrie satele, prezintă economia, situaţia politică şi etnografică, viaţa bisericească, ţăranul maramureşean, portul şi tipul (aici fiind vorba de fapt inclusiv de antropotip), viaţa şi caracterul. Apoi, la capitolul Folklor sunt prezentate genurile folclorului literar, „creaţiunea populară”, precum baladele şi descântecele, credinţele populare, dar şi o ocupaţie de nişă a ţăranului maramureşean, anume păstoritul. Graiul este abordat de către Tache Papahagi după structura ştiinţei Lingvisticii, pe subcapitole cum ar fi: fonetică, morfololgie, sintaxă, lexic, încheind cu relevarea particularităţilor care individualizează graiul maramureşean. Partea propriu-zis ştiinţifică a acestei teze de doctorat este întregită de o antologie de texte din toate domeniile, reprezentative pentru folclorul maramureşean: doine, strigături, bocete, colinde, rugăciuni, descântece, ghicitori, jocuri de copii, legende, credinţe şi superstiţii, teme muzicale din Maramureş (ilustrate cu portative). La fel şi fotografiile făcute de către Papahagi, 49 la număr, care ne înfăţişează viaţa din Maramureş aşa cum era aceasta în urmă cu aproape un secol, prezintă o valoare documentară deosebită. Şi, pentru ca această carte masivă, de 340 pagini, să fie impecabilă sub raport ştiinţific, ea se încheie cu un indice real (denumiri de sate şi toponimii), un indice onomastic şi un Glosar. Pentru vremea sa, Tache Papahagi a făcut tot ce se putea face în materie de cercetare de teren şi de structurare ştiinţifică a cercetării.
Dar o cercetare empirică de teren, pe model inductiv, nu este şi nici nu poate fi completă în sens ştiinţific niciodată, pentru simplul motiv că aici nu putem avea o inducţie completă, cu un număr restrâns de fapte, care să poată fi cunoscute în totalitatea lor. Idealul unei cercetări empirice este acela al unei inducţii complete, mai exact acela al caracterului exhaustiv al examinării, dar care râmâne totuşi un ideal, ce nu poate fi atins. Cu toate acestea, starea etnografică a diferitelor provincii şi zone folclorice româneşti era în perioada interbelică încă o mare necunoscută, iar nevoia de cunoaştere ştiinţifică a acestor zone era pe măsură. Aşa a apărut o strălucită şcoală sociologică, cunoscută după liderul său Dimitrie Gusti, ca promotoare a metodei monografice, o metodă care a dominat cu autoritate epoca şi care a constat în cercetarea multidisciplinară a unor sate reprezentative, din zone etno-folclorice renumite prin vitalitatea şi originalitatea lor (Ţara Făgăraşului, Bucovina, Năsăudul, Muscelul etc.).
Cu toate rezultatele meritorii pe care le-a dat în perioada interbelică, metoda monografică iniţiată de către Dimitrie Gusti a fost abandonată din raţiuni politice în timpul totalitarismului, pentru simplul fapt că rezultatele cercetărilor sociologice nu concordau cu propaganda politică. A existat o singură încercare, notorie de altfel, a profesorului Vasile Caramelea de la Universitatea din Bucureşti, discipol al lui Dimitrie Gusti şi prieten apropiat al celebrului antropolog francez Claude-Lévi Strauss, care a înfiinţat pe la sfârşitul anilor ’60 o „staţie – pilot” de cercetare în genul monografiei sociologice la Berevoieşti (Argeş), centru de cercetare desfiinţat de către autorităţi după scurtă vreme.
Apoi, după 1990 metoda lui Gusti nu a mai putut fi reînviată ca atare, deoarece cercetările sociologice au căpătat alte valenţe, orientări şi dimensiuni în sincronizare cu ceea ce se făcea în Occident, s-au dezvoltat cercetările sectoriale, sondajele de opinie privind opţiunile politice şi electorale, preferinţele pentru consum şi strategiile de marketing etc. Din câte ştim noi, formele de viaţă ţărănească din Maramureş au mai fost obiect de cercetare cu adevărat ştiinţifică doar pentru un singur mare sociolog, regretatul prof. dr. Gheorghe Şişeştean (1954-2012). În rest, cercetarea etnologică a devenit etnografie, adică simplă consemnare factuală ajunsă la saturaţie, fără vreo relevanţă cognitivă, fără fundament filosofic, fără arheologie spirituală şi fără viziune proiectivă, descrieri rămase pe dinafara noilor paradigme din filosofia culturii, ilustrate în Occident de către un Carl Gustav Jung sau la noi de către Lucian Blaga. Etnologia a ajuns să fie înţeleasă mai mult ca „etnografie”, respectiv ca o sumă de descrieri cât mai amănunţite şi fidele a unor obiecte vechi (case, vase, unelte agricole, diverse alte artefacte) sau a unor obiceiuri cu sensuri uitate, pigmentate cu mantra nevoii de a „alunga duhurile rele”, un ceva care explică prea multe într-un mod prea simplu, naraţiuni exterioare constituite într-un discurs interminabil, diluat şi somnolent, fără să se realizeze faptul că simpla descriere în cuvinte a ceea ce se vede ori aude, fără un sens transcendent, nu este încă ştiinţă.
(va urma)
Nicolae IUGA