Cine-i mare e și tare!

Așa e de când lumea, știm asta, dar uneori ne ia naivitatea pe dimprejur și uităm orice, până și tabla înmulțirii. Ca de pildă acum, de când intrați în Europa, credem că tot ce vrem noi, așa rămâne. Nu! Rămâne ca în tren. Adică precum hotărăsc unii cu permis de conducere mai vechi și de cum se vede cu priceperea volanului cât să meargă, tot ei, în toate câte trebuie hotărâte, pentru sine, dar nu numai, ci și pentru noi toți. Păi, veți zice, n-am zis noi că o Europă cu mai multe viteze nu ne convine? Și ce dacă, ne dau ei de înțeles, voi ați spus așa, voi ați auzit ce-ați spus. Până una alta, dați-vă la o parte că poate avem treabă! Mă întreb: ce-o fi fost în capul nostru atunci când chiar am crezut că am intrat în Clubul Bogaților, cu pretenția de a ne și crede egali între egali?
Tânjeam de ceva vreme ca Bruxelles-ul să țină poarta întredeschisă și pentru alde noi. Pentru Estul european, vreau să spun. Ceea ce s-a și întâmplat, în ciuda a ceea ce bălmăjesc unii cum că Moscova ar fi fost Ileana Cosânzeana la care visam zi și noapte. Demersurile la nivel politic au demarat cu grabă, pe măsură ce dascălul de la catedră a catadicsit să ne ia în seamă. O opțiune pe placul celor mai mulți dintre noi dacă nu al tuturor. Pe la alții au mai fost cârteli, la noi nu. De la o vreme se aud și la noi păreri critice cu privire la diverse semne de inegalitate, firești după părerea mea. Dar adeziunea noastră la Uniunea Europeană rămâne pe de-a-ntregul sus­ținută.
Dacă ar fi să numesc subiectul abordat cu in­sistență de critici de profesie, acela se numește egalitatea șanselor. Cum zicea poetul: „s-avem parte egală și să ne-avem ca frați”. Plângem că ne prea doare, ne amintim de acea zi cu soare când, călcând pe covorul ce duce la Bruxelles, credeam în dreptul nostru de a ne privi ochi în ochi unii cu alții. Că, la început fiind, avem atâtea de pus la punct în propria ogradă știam. Am și uitat parcă de acele documente pline de țepi care conțineau acqui-ul comunitar, nes­fârșite liste de ce trebuie făcut ca să intrăm în rândul lumii. Ne-am simțit băgați în seamă când trimișii noștri și-au ocupat locurile în Hemiciclu, acolo unde se hotărăsc legile Noii Europe. Ne-am dobândit locul-meritat în Comisia Europeană. Șeful statului e de văzut, de ceva ani, în poza de familie, alături de ceilalți lideri europeni, mai vechi sau mai noi în familia UE. Un bob zăbavă: când se va lămuri și accepta necesitatea ca la reuniunile Consiliului Europei să fim repre­zentați, totuși, de șeful guvernului, autoritatea executivă purtând răspunderea ducerii la îndeplinire a ce se acceptă și se hotărăște acolo? Așa fac alții, dis­puși să ia în seamă că proprietatea de membru al UE reprezintă o componentă de politică internă. Vin suveranii de pe continent acolo doar pentru că reprezintă vârful puterii? Cazul Franței nu e concludent. Al Finlandei (unde s-a adoptat acest punct de vedere), da.
În acest poligon tematic ne găsim și astăzi, când penița noastră se ascute până la a lua foc. Vedem că la stabilirea numărului de locuri în Parlamentul European funcțio­nează regula eg­alității în drepturi. La fel și la executarea calității de pre­ședinte pro tempore al UE, admirabil asigurată de România prin Guvern și experții numeroși de­semnați în acest scop.O părere: eu, președintele țării, mi-aș fi rupt din timpul meu înglodat în obligații față de Opoziție și aș fi convocat la Cotroceni pe toți, până la ultimul om implicat în ducerea la bun sfârșit a dosarelor aflate pe rol, inclusiv, firește, a celor de la misiunile diplomatice de la Bruxelles. Măcar pentru a nu lipsi niciunul de la paharul de șam­panie specifică clipelor de satisfacție la care au tot dreptul.
Asistăm de câteva zile la un circ de zile mari. Avem un nou Parlament la Bruxelles (și Strassbourg), o nouă Comisie urmează să se înfiripeze. Se schimbă garda la Buckingham, cum s-ar zice. Dar cine sunt aleșii rămâne un mister, cum ar zice Bănică Sr. De ce? Te aștepți ca să se adune în careu șefii de stat și guvern care compun Consiliul European și fără dificultate să fie nomi­na­lizați cei care urmează la comandă. Conform regulii rotației, aplicabilă în astfel de situații. Nimeni nu e născut șef pe viață și nimeni nu e hărăzit să ducă pușca mitralieră câte zile o avea. Așa e între egali, nu? Da, dar uite că unii sunt mai egali ca alții. La acest capitol nu funcțio­nează vrerea statelor membre, ci a for­mațiu­nilor politice reprezentate în Parlament. Și cum Europa a beneficiat mai mereu de o coloratură de dreapta, iată cum țările aflate sub patronajul respectivei culori chemate cu prioritate sub drapel și invitate să preia comanda. A existat dintotdeauna o politică de invitare sub faldurile dreptei la nivel european, ceea ce a subțiat treptat alte embleme cândva vizibile. Să luăm exemplul de la noi. Partidul Democrat, încropit de fostul premier Petre Roman, a ajuns printr-o mișcare iscusit gândită, legal, în mâna lui Traian Băsescu. Acesta s-a dat de ceasul morții să intre în Internaționala Socialistă din care, prin program, se revendica. Dacă a făcut ceva ce țin minte aceasta privește încăpățânarea de a bloca accesul în aceeași I.S. a partidului din care se rupsese prin frondă-numit astăzi chiar Social-Democrat. Nu i-a mers. Surpriza mea a fost să constat cu cât entuziasm același P.D. cerea intrarea în Partidul Popular European.Virajul de la stânga la dreapta a fost salutat de PPE-iștii europeni (mă așteptasem să-i trimită la plimbare…). Liberalii, la fel, au dat-o la întors. O Inter­națională Liberală a existat cândva, cu valorile ei mult trâmbițate. Nu știu ce s-a ales de ea și de valorile ce le susținea. Dar văd ce se întâmplă cu liberalii de la noi. Urmașii testamentari ai Brătienilor, cei autentici, ultimii și-au dat sfârșitul în temnița de la Sighet, își revendică vechimea și continuitatea. Istoria mai nouă i-a urmărit cum se tot divizează, cum își schimbă șefii, ajungând în cele din urmă roata la căruță a lui „Dragă Stolo…” În Parlamentul European ocupă bănci aflate în proprietatea Popularilor. Asta e! Până și mai tinerii useriști au simțit nevoia unei încorporări în ceva ce nu exista.
Vedem acum viața UE. O scenă pe care se joacă piese cu final neașteptat. La noi am văzut la ce am asistat în luna mai. Stânga de la noi, care se credea pe cai mari după precedentele alegeri parlamentare, a fost umilită printr-un loc doi, dar mai ales prin rezultatul contabil al scrutinului. Opo­ziția, cu un Președinte la Cotroceni explicit im­parțial și prin aceasta ilogic în ecuația definită de Constituție, a triumfat într-un mod de aplaudat. E meritul lor, pe fondul unei incorecte percepții a Stângii în totalitate. De va merge la fel în continuare, nimeni nu vedea lucrurile în aval decât stăpânite de Dreapta. Poate fi o șansă pentru Demo­crație. Până atunci, ce observăm? Opoziția, raliată Președintelui, pretinde că starea de spirit la acest scrutin aduce după sine demiterea Guvernului. Unii mai ațâțați pretind alegeri anticipate. Motivul îl înțelegem: se vor în față și cred că rezultatul de la Europarlamentare îi îndreptățește la această schimbare cât mai curând cu putință. Nu e în regulă! Fiecare lucru la timpul său. Dacă la alegerile generale de anul viitor ar câștiga Stânga? Repre­zentanții ei ar putea cere euro­parlamentarilor Opo­zi­ției de azi să revină acasă deoarece alegătorii doresc altfel? Va trebui, firește, să așteptăm alegerile viitoare pentru Europarlamentare, singurele în măsură să decidă.
Apropo de succesul incontestabil în alegerile recente: Sunt uimit de maniera vocală a Opo­ziției. Se vorbește pe ton răstit în orice ocazie, invectivele la adresa celor de la Putere au atins paroxismul, abundă aprecieri voit trucate, piața e mai plină ca oricând de expresii jignitoare. Domnilor! Noblesse oblige!
Mă aștept ca perioada electorală dedicată alegerilor pentru Cotroceni să escaladeze tot ce s-a întâmplat până acum. După părerea mea, care nu mai sunt în politică, zarurile sunt aruncate! Intrat în turul 2, domnul Iohannis nu are cum să piardă, indiferent cu cine rămâne în dispută. De partea sa vor veni susținătorii celui de pe locul 3, teoretic al USL ori PSD. Părerea mea!
Ne-am îndepărtat de Bruxelles și nu asta am dorit. Revin cât să spun ce observ. Încrezător în egalitatea de șanse, indiferent cât de mare e cel din stânga sau din dreapta ta, speri că odată și odată îți va veni și ție rândul la manșă. Ca țară, nu ca persoană. Problema nu e dacă, numai când? Or, dacă lucrurile merg ca acum, răspunsul ți-l dai singur: niciodată! Mai marii zilei-prin retragerea Angliei rămaseră doi, Franța și Germania. Oberșefii lor, Merkel și Macron, se ciondăniră și se sfătuiră până ce pe fereastră a țâșnit fumul alb. O nemțoaică la Pre­ședinția Comisiei Europene, o franțuzoaică la Banca Europeană. Un belgian la Consiliul European, un spaniol la Ministerul de externe al UE. Restul, ca să zic așa, e tăcere. Un lucru e clar: Estul european lipsește din ecuație. (Nu exclud să apară Kovesi la DNA-ul Europei. Mai știi. Oricum, chestia cu Iohannis la Consiliul European s-a dovedit o gogoașă…)
Între timp, s-au împărțit premii de consolare. Domnul Cioloș a fost împins de unchiul său Macron pe o treaptă de invidiat, liberalii trâmbi­țează prin toate flașnetele numele statelor de salarii pe care vor fi plătiți unii din cei trimiși acolo. Sunt surprins cât de mult amatorism își face loc la Bruxelles prin instalarea în fotolii demne de respect a unor trâmbițași de meserie, a unor inși neacre­ditați prin per­formanțe la ei acasă. Că din respectivele funcții se vor întoarce pe cai mari nu mă îndoiesc, dar până atunci frazele sforăitoare ne invită doar la somn. Unde au fost ai noștri când la Bruxelles se stabileau locurile pe podium? (cazul Bulgariei mă persecută…)
Să revenim la ale noastre. Sunt convins că prima sesiune a Parlamentului European va fi eliberată de obligațiile pe care le are Opoziția pentru Prezidențialele noastre. Nu ratați spectacolul că nici nu știți ce pierdeți!

Nicolae BUD