Sunt evenimente, din istoria recentă a României, despre care, noi cei mulți, știm foarte puține lucruri, deoarece au fost omise, în linii mari, din manuale ori tratate. Și eu, un pasionat al trecutului nostru, aveam informații vagi despre cucerirea Odessei de către armata română, în 16 octombrie 1941. De aceea, colecția unică din presa românească (1918-1947) ”Ziarele României Mari”, ajunsă la numărul 35, abordează cu luciditate asediul acestui oraș. Ceea ce ar fi trebuit să fie o mare victorie românească militară, a devenit pagină neagră a istoriei românești. Dar să rememorăm evenimentele. După bucuria eliberării Basarabiei și a nordului Bucovinei, dezbaterile s-au concentrat asupra continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. Depășirea frontierei sovieto-române a divizat opinia publică românească, decizia lui Ion Antonescu de a înainta pe teritoriul sovietic fiind aspru criticată de liderii partidelor de opoziție, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu.
Argumentele mareșalului au fost două: primul, de ordin strategic, afirma că armata română nu se putea opri la Nistru, să iasă din război și să revină la starea de neutralitate, atâta vreme cât Uniunea Sovietică nu era înfrântă. Al doilea era de ordin politic și viza anularea arbitrajului de la Viena. Războiul din Est, alături de Germania, era, în viziunea lui Antonescu, singura cale prin care se putea redobîndi Transilvania furată. „Luptăm în Est pentru a ne întregi în Vest”, a fost crezul mareșalului Antonescu. La începutul lunii august 1941, sfera atribuțiilor armatei române pe frontul de Est a fost extinsă. 15 divizii românești acționau în spațiul dintre Nistru și Nipru.
Cucerirea Odessei devenise o chestiune de prestigiu militar și politic. Orașul era și un obiectiv strategic pentru a opri orice atac sovietic asupra teritoriului românesc. La cererea mareșalului Antonescu, la asediul Odessei urmau să fie angajate numai efective românești. Orașul se dovedea tot mai greu de cucerit. Dincolo de rezistența îndârjită a sovieticilor, asediul confirma și o realitate dureroasă. Armata română era total nepregătită pentru un război atât de mare. Am avut pierderi mari, care au scăzut moralul trupei. În cele din urmă, după două luni de asediu, orașul a fost cucerit și cu sprijin german. Dar nu printr-o capitulare, ci prin retragerea armatei sovietice. Prețul pe care l-a plătit România a fost dureros: 98.000 de morți, răniți și dispăruți. Trupele care au luptat la Odessa au trecut pe sub Arcul de Triumf.
Ziarul „Universul” de sâmbătă, 18 octombrie 1941, titrează pe prima pagină: „Odessa a căzut!” și publică comunicatele oficiale venite din partea armatei. Părea că Rusia sovietică putea fi învinsă. Era o amăgire. Ocuparea Odessei a dus la controlul românesc asupra teritoriului dintre Nistru și Bug. Regiunea a fost predată administrației civile române, Gheorghe Alexianu fiind numit guvernator al noii provincii Transnistria, cu capitala la Odessa. În timp ce la București se discuta organizarea Transnistriei, la 22 octombrie, Comandamentul Militar Român din Odessa a fost aruncat în aer. S-au înregistrat 135 de victime. Atentatul avea să pecetluiască situația evreilor din Odessa. Inițial represaliile nu au avut caracter de masă. Au fost prinse și executate persoane suspectate de comunism, în mare parte evrei.
La intervenția lui Antonescu, represaliile s-au transformat într-un adevărat masacru. Zeci de mii de evrei au fost escortați de militari români, la marginea Odessei. Au fost strânși în patru magazii, care au fost apoi mitraliate și ulterior incendiate. Este o tristă pagină de istorie. Acel asediu, greu și lung, îl costase mai mult pe învingător decât pe învins. În Ediția de mâine a colecției este prezentată bătălia de la Stalingrad, după care s-a decis soarta războiului de pe frontul de Est, dar și cea a regimului lui Antonescu.
Cu bune, cu rele, istoria ne aparține. Trebuie cunoscută și asumată fără edulcorări. Numai așa vom pricepe mersul României prin vreme.
