Duhul Mănăstirii Rîmeț

0
53

Fascinația călătoriilor este temperată de restricțiile pandemiei. Batem drumurile mai mult cu gândul decât cu pasul. Dar nu renunțăm la locurile care ne-au înnobilat spiritul. Avem locuri admirabile, unice în țara noastră. În această Săptămână mi-am recuperat timpul sacru trăit în preajma unor mănăstiri. De la Rohia, la Nicula, de la Sihăstria, la Rîmeț. M-am oprit la Mănăstirea Rîmeț, locul binecuvântat în care istoria și credința s-au îngemănat până la contopire. Treceam des prin zonă și vedeam semnul spre mănăstire. Apoi, am urmat semnul și mi-a fost dat să deschid ochii spre această unică priveliște în care este așezat sfântul lăcaș. Loc de întemeiere și de profundă respirație istorică. Numai dacă vezi cu ochii tăi locul așezării mănăstirii, îți dai seama că Dumnezeu a lăcrimat, acolo, între țuranii de piatră și curgerea volburoasă a apei. E un loc vecin cu sălbăticia, care emană liniștea și frumusețea naturii. Acolo și-au dus viața eremiții, de la care își trage numele mănăstirea.
Sfântul lăcaș, este printre cele mai vechi așezăminte ortodoxe monahale din Transilvania. A fost zidită pe valea îngustă, săpată de apa Geoagiului. I se spune Valea Mănăstirii. Pustnicii, adică eremiții, au întemeiat acest sfânt lăcaș, departe în negura vremurilor. Ca orice loc cu calendar al sufletului, are și o biografie notată pe ani. Într-un vechi registru al mănăstirii, sunt pomeniți doi călugări, Romulus și Ghenadie. Ei ar fi plecat din Rîmeți, prin anul 1215, și ar fi contribuit la înflorirea Mănăstirii Sfântul Mihail din Perii Maramureșului. Aici, la umbra stâncilor, își duce veacurile Mănăstirea Rîmeț. Rare sunt locurile unde se adună atâta istorie și credință. Nicolae Iorga vedea în mănăstire un lăcaș care vorbește despre un trecut lung de sărăcie și primejdie. Nicolae Densușianu constată că poporul de la Rîmeț, în anul 1784, pe vremea răscoalei lui Horea, își are partea sa de sângeroasă contribuție. Istoricul Ștefan Meteș (a cărui fotografie se află pe un perete al mănăstirii) apreciază că Mănăstirea Rîmețului a fost de-a lungul veacurilor o sfântă cetate de rezistență dârză și apărare biruitoare a ortodoxismului și românismului.
Orice spirit românesc, care s-a încumetat să treacă pragul acestui lăcaș monahal, și-a lăsat amprenta cugetului pentru acest loc rar, și din păcate mai puțin cunoscut chiar de noi, românii. Mănăstirea a fost sub ochii năpraznicului general Bukov, cel care a distrus peste o sută de lăcașuri sfinte din Transilvania. Structura de piatră, și credința eremiților, l-au învins pe orgoliosul general. Acum este mănăstire de maici. Bine gospodărită, de o eleganță monastică fără cusur, pentru mine Rîmețul este un Athos transilvan. În incinta mănăstirii uiți tot vălmășagul lumii și-ți dai seama că, acolo, într-un peisaj robust, pământesc și ceresc deopotrivă, poți auzi vocea lui Dumnezeu. Scriu despre Rîmeț, în Săptămâna Patimilor, deoarece ca un pelerin am descoperit starea divină a unui vechi lăcaș de închinăciune.
Luați aceste cuvinte ca o invitație de a rămâne statornici în credință. Mai ales în aceste vremuri cu vânturi potrivnice. De aici, ca din orice lăcaș sfânt, poți privi Cerul în toată splendoarea lui. Doamne, cât de purificator este un drum la Mănăstirea Rîmeț. Care stă acolo, de aproape un mileniu, și ne demonstrează că în jurul unei turle se rotește gândul profund al credinței unui popor care a îndurat vitregia istoriei, și s-a izbăvit prin credință. Acum, în ajunul Sărbătorilor Pascale, să ne adunăm în jurul bisericilor și mănăstirilor. Credința este cea mai puternică cetate de apărare a unui popor. A poporului român. Sărbători fericite!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.