În aceste zile (6 iunie) s-au împlinit treizeci de ani de la săvârșirea din viață a poetului Gheorghe Pituț, care a căutat sunetul originar în Cuvânt. Născut la Săliștea de Beiuș, a urmat drumul vieții, din casa părintească, străjuită de păduri și arbori seculari, de munți și dealuri, de ape volburate, care vor deveni, în lirica lui, o puternică forță evocatoare. Studenția mea bucureșteană a fost înflorită și de prietenia, omenească și literară, cu Gheorghe Pituț. Numele lui circula în spațiul Marmației, unde poetul a urmat o școală de maiștri cu profil silvic. Când ne-am întâlnit, ne-am rezemat pe sunetul Nordului, și am devenit două suflete nedespărțite. Am avut șansa să-l am oaspete la Desești. Apoi am bătut străzile Sighetului, și am deschis ușa clasei liceului forestier, în care a fost elev.
Așa și-a asumat și sunetul originar al Nordului. Unde avea prieteni de spirit, de felul sculptorului Mihai Olos. Un amănunt biografic ne-a unit și mai mult. Fiind militar în termen la Beiuș, am bătut pas de front prin satul lui natal, dar am băut și cana cu vin interzis, în gospodăria părinților lui. Apoi m-am regăsit într-un distih al lui: „Acum îmi dau mai bine decât oricine seama/ ce arhetip e tata și ce durere mama.” În Capitală, Gheorghe Pituț a fost pentru mine grija și nădejdea. Mi-a risipit emoția și mi-a dat curajul de a sta la masă cu Marin Preda, ori Nichita Stănescu. Și cu mulți scriitori în vogă. Mi-a sugerat condiția: lectura cărților! Era un povestitor captivant. Pe modelul înțelepților țărani. Era fermecător, când povestea despre misterul pădurii, dar și despre experiența de student în Germania, unde a ajuns la recomandarea părintelui Dumitru Stăniloaie. Care-l va iniția în comentarii pe teme religioase.
Prin Gheorghe Pituț, l-am cunoscut pe Petre Țuțea. M-am apropiat din respect pentru poezia lui. Am descoperit un poet al profunzimilor, cu viziune modernă. Cu imagistică frustă, cu intuiția sigură a proceselor vitale ale materiei. Descoperi în lirica lui un simț al vitalității copleșitoare. Eugen Simion îi atribuie semnul unui expresionism de esență rurală. Alături de Ioan Alexandru. Este asemănat cu un Orfeu neguros, fiind preocupat de a aduce miturile pe un teren al actualității. Își extrage lirismul și din viața petrecută lângă tăcerea de piatră. Venind dinspre Blaga, este un poet al fenomenelor vitale, al liniștilor primordiale, care aude ceața lumii cum intră în pământ. O gravitate ce ține de rigoare. Se știe că a cultivat formele fixe ale poeziei. Spiritului acestui mod de exprimare i-am dedicat volumul meu de poeme „Lacrima Sfinxului.”
S-a bucurat de aprecieri critice, care l-au încolonat în direcția nouă a poeziei românești. Rămâne un poet al Datoriei. Al cosmosului răvășit de miracole. Vede mii de catedrale care merg în pas de front spre Dumnezeu. În postfața, la antologia „Stelele fixe,” îngrijită de doamna Valentina Pituț, criticul Romul Munteanu aprecia: „Gheorghe Pituț este tipul poetului care și-a asumat propriile trăiri până la transformarea acestora în adevărate fantasme ale spiritului. Muzical și frust, autorul se vorbește pe sine, ca parte a semințiilor lumii.” Convingător și intuitiv, se exprimă, într-o scrisoare, Constantin Noica despre poezia lui Pituț: „M-a impresionat într-adevăr neantul, cu trimișii lui pe lume, în poezia d-sale. Obsesia nopții, a roții și mai ales a „popoarelor”; (popoare noi) pe pante dulci de moarte, popoare pe fluvii bolnave; popoarele coboară – fiecare în urma unei roți de lemn visez sub stele negre/popoare glorioase; și trag…. popoarele spre Dumnezeu, zvârlit dintr-un popor în altul; popoarele-și alungă moartea; Eu văd cetățile popoarelor/ și mă-ngrozesc; …trăitorii ultimi dintr-un popor sublim; popoarele trăiesc departe-n ceață; popoarele așteaptă semnele soliei; popoarele se miră lângă țărmuri; printre popoare (înțelepții urlă) – m-a impresionat, zic, această obsesie și mă întreb din ce duh ardelenesc, atunci istoric-contemporan se trage.”
Bunul lui prieten Nichita Stănescu i-a surprins admirabil profunzimea lirică într-un poem cu dedicație: „pe acest poet gingaș cum numai piatra este/inima mea îl cântă/ca pe un Făt Frumos dintr-o poveste/ fără de nuntă -/de drag de el și de tânjire/de dor de versul lui fără sfârșire.” Nu și-a uitat niciodată locul ivirii pe lume, Săliștea de Beiuș, unde părinți bătrâni stau de pază la marginea satului, să nu li se fure câinii. Cu o vigoare recunoscută, a ridicat pădurea în poezie, cu rădăcini cu tot. Cred că asta ne-a legat definitiv.
Cinste Doamnei Valentina, care are o mare grijă pentru memoria soțului ei. Poetul își așteaptă, încă, marii descoperitori. Maramureșul nu l-a uitat. Precum se vede.
