Acest text a pornit de la o bucurie simplă: cumpărarea unui televizor nou! Obiectul care a apărut în timpul vieții mele este neoficial conducătorul lumii. Că ne place, că nu ne place, ne referim la televizor ca la apă, aer, masa de prânz, ori masa de seară. Nici o masă fără pește a trecut în amintire, dar nici o seară fără televizor este sloganul fericirii multora. Căutați o casă fără televizor și veți vedea că nu veți găsi. Televizorul ține de urât în pușcărie, dar și de veșnicie la mănăstire. Televizorul este iubit de cei mici, dar și de cei mari. De oamenii simpli, dar și de academicieni. Dar mai ales de oamenii politici. Ce s-ar face politicienii fără televizor? L-ar inventa. Ce să mai vorbim? Face parte din viața noastră, din familia noastră. După atâta iubire pentru acest obiect, au apărut și prudențele. Adică ce e prea mult, chiar dacă e bun, nu e sănătos, ne spunea și mama.
Eu am stat, pentru prima oară, în fața unui televizor pe când eram liceean la oraș. Că la sat nu avea ce căuta, fiindcă nu era curent electric. Când a venit, într-un târziu, lumina, a venit și televizorul. Cum ziceam, au început să apară și comentariile. De genul: nu-i bine să te uiți mult la televizor, că te dor ochii. Ceea ce pare adevărat. Un vecin mai hâtru spunea, pe banca de la uliță, că televizorul îți sucește mintea! Eu oricum mă uitam la serialul Dallas. Femeile nu mergeau în șezători, să nu piardă episoadele. Așa a început să se clatine și tradiția. Apoi au început să apară forme ale tradiției puse în altă ordine etnografică. Și s-a sugerat că televizorul arată adevărul, nu realitatea de veacuri. Așa au apărut și Frații Petreuș din Glodul natal la televizor. Așa s-a dus vestea în lume că în Maramureș sunt doi țărani geniali. Cu o vioară, o voce și o zongură, unice.
O să mă întrebați: este de bine sau este de rău? Răspunsul meu este simplu: m-am dat și eu după lume! Ei, vremea a trecut și nu ne-am pus multe întrebări față de cutia miraculoasă. Parcă suntem luați noi la rost de televiziuni. Dorind a fi convingătoare, au devenit agresive. Am început să ne apărăm pentru a ne asigura echilibrul necesar în sufletul nostru. Să apărăm ceea ce considerăm valoare. Să nu fim diluați de părerile unilaterale ale unor comentatori. S-au conturat și opinii ferme. Una dintre acele atitudini am aflat-o în arhiva mea și aparține lui Andrei Pleșu, reluată recent. Textul oscilează între dezamăgire și teamă. Iată un fragment: „Transformarea unor mediocrități în vedete, tupeul autoritar al unor moderatori, care invită în studiouri figuri <reprezentative> ale vieții publice, dar mai degrabă pentru a-i zgândări și a le ține conferințe, decât pentru a-i asculta, pofta de rating pendulând între bășcălie și apocalipsă, transferul gazetăriei din sfera informației și a investigației în aceea a circului, a caftului fără riscuri, a partizanatului previzibil, a judecății gata făcute, cunoașterea precară a limbii române, prostul gust generalizat, implicând prezența cvasipermanentă în studiouri a unor invitați și invitate cu maniere de periferie și CV-uri în care se amestecă mondenități dubioase cu absența oricăror isprăvi consistente – toate acestea și altele de același fel par să se fi întețit în vremea din urmă. Căutăm vinovați pentru toate relele la Președinție, la Guvern, în Parlament, dar nu prea punem pe listă și contribuția pe care și presa, la rândul ei, o are în generalizarea confuziei, a tensiunii sociale, a eșecului pedagogic…
Știu: voi fi taxat prompt drept un inamic al libertății presei. Știu: există și excepții, nu trebuie stigmatizată o întreagă breaslă pentru derapajele ei colaterale (chiar dacă frecvente și cu tendințe de generalizare). Dar nici nu putem ține sub preș riscul crescând al unui <profesionalism> plin de fisuri, de natură să primejduiască rațiunea individuală și viața comunitară.” Publicul telespectator are un mare avantaj că poate alege și nu ia tot ce i se dă. Prima categorie, cei care selectează, reprezintă publicul adevărat, publicul care trebuie luat în seamă de televiziunile serioase. Dar ratingul este ținta. Așa ni se livrează mesaje îndoielnice, cu invitați și invitate aduși și aduse în studiouri doar de dragul scandalului. Ei și ele formează un fals public de televiziune, un public vegetal, agitat, ferm în păreri deformate. Se pare că făcătorii de programe doresc să facă în așa fel ca aceia care stau șase ore la televizor să stea opt, dar să nu coboare la cinci. Aceasta ar fi definiția ratingului după Pleșu.
Da, statul la televizor este o nouă profesie. Domnia sa, televizorul, este partea noastră de viață. Cum să ne purtăm cu el? Că el, cu toate tentațiile lui, încearcă să ne domine în chip absolut. Nici nu ne dăm seama cum ne-am pus în serviciul lui. Dacă tot avem această condiție, ne permitem și noi oleacă de pretenții. Zadarnic cerem cultură, că nu ni se dă. Ni se livrează o stare de alarmă prin cuvinte care anunță sfârșitul lumii. Singura metodă de a ne domoli agresivitatea lui este telecomanda. Vorba filosofului, o invenție genială pentru a combina somnolența cu nerăbdarea. Sunt preocupat, de multă vreme, cum este ilustrat Maramureșul pe micul ecran. Dar asta este o poveste de viitor. Deocamdată, mă duc să mă uit puțin la televizorul cel nou.
