În ultimele zile am fost conectat la un eveniment la care nu am reușit să iau parte. Un grup misionar din Maramureș a fost la românii din Uzdin, cărora le-a dăruit patru troițe cioplite din lemnul Nordului. Semnul înfrățirii. Însemnele creștine, care au trecut Dunărea, au fost susținute în alcătuirea lor și însoțite de scriitorii Gheorghe Mihai Bârlea, Delia Muntean, Vasile Morar, Nicolae Scheianu și Florin Gogotă. Urmărind drumul lor, m-am întors în propria biografie și mi-am recapitulat legăturile mele cu românii din Novi Sad, Vârșeț, ori Uzdin. Nu-l uit pe Ioan Flora, cu rădăcini în Pancevo și Vârșeț, care m-a purtat într-un decembrie prin multe așezări românești din Banatul de la sud de Dunăre. Ori pe poetul Petru Cârdu, din Vârșeț, care mi-a povestit despre întâlnirile lui cu Eliade, Cioran și Ionesco. La un simpozion jurnalisic de la Reșița l-am întâlnit pe scriitorul, jurnalistul și omul de cultură Nicu Ciobanu, pe atunci redactor la Radio Novi Sad.
Dar cel care m-a impresionat, prin eleganța spirituală și cultură, a fost Costa Roșu. Ce nume de haiduc! Reprezenta atunci la Reșița Uniunea Ziariștilor din Serbia – Voivodina. În această calitate a avut dialoguri profesionale cu conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, din care făceam parte. Președinte era profesorul Mihai Miron. Atunci am descoperit un român din Serbia care avea convingeri argumentate despre peisajul lui identitar. Costa Roșu, autorul unei opere impresionante, a pus în circuit valorile unei etnii vânturată de istorie. A promovat fără reținere personalități din cadrul etnicilor români, dând sens necesar unui timp istoric care era ținut treaz. A fost și un istoric al românilor din Banatul de la sud de Dunăre, publicând documente extrem de valoroase despre etnia din care făcea parte.
Atunci, la Reșița, îmi povestea și despre dificultățile de afirmare a românilor din această parte de lume în anumite perioade. Aveam în față un cărturar tenace, curajos și cu viziune. Un bărbat sigur pe convingerile lui, conștient de rostul românilor în istorie. Recunosc, întâlnirea aceea mi-a deschis sufletul spre o lume românească despre care știam mai puține lucruri. Costa Roșu a fost prietenul, devenit reper al unei comunități pe care o descopeream. A scris o carte despre românii din Voivodina, a editat un dicționar al preoților români din Banatul Sârbesc și un lexicon al jurnaliștilor români din Iugoslavia. Dar el este autorul a peste 60 de lucrări, care depun mărturie despre o activitate prolifică, despre scrisul fecund al celui care a reușit să impună demnitatea minoritarului român prin cultură, înțelegerea istoriei și neliniște creatoare.
Cum spunea prietenul lui, Nicu Ciobanu, scriitor, jurnalist și om de cultură de largă respirație: „Costa Roșu nu a făcut altceva decât să nască lumi în care trebuiau să prindă viață dragostea și respectul față de propria ființă identitară, în care să germineze grija față de neuitarea de sine, să accentueze valorile, patrimoniul nostru cultural și spiritual. Prin acele opere, care sunt de referință, ne-a oferit pagini de importanță capitală pentru lumea românului din Banatul de dincolo de Banat”. A fost director fondator al Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, a înființat Fundația Română de Etnografie și Folclor din Voivodina, redactor-șef al Editurii Societății de Limba Română. La întâlnirea de la Reșița mi-a spus cât datorează ziarului Libertatea, prin intermediul căruia a făcut cercetări de teren în toate localitățile românești din zonă. O parte bună din biografia lui este legată de acest ziar, unde a parcurs toate treptele profesionale până la conducerea lui.
Recunosc că prin Costa Roșu l-am cunoscut pe unul dintre cei mai valoroși români din jurul României. A fost membru de onoare al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A coordonat Biroul din Zrenianin al Academiei Române, Filiala Timișoara. A fost laureat al mai multor premii acordate de instituții relevante de știință și cultură. A lăsat moștenire Complexul muzeal al Casei Etnos din Torac. După cum ați observat, în acest text, am folosit verbele la timpul trecut. Deoarece distinsul cărturar s-a stins din viață cu puțină vreme în urmă.
O vreme îi trimiteam ziarul nostru la Muzeul Presei „Sever Bocu,” din Jimbolia, ctitorit de poetul Petre Stoica, pe unde Costa Roșu avea drumuri dese. Păstrez ca pe un obiect de preț cartea lui „Scrieri despre noi, românii de pretutindeni.” Și mai păstrez imaginea unui bărbat, cu alură de diplomat, cu o impecabilă vorbă românească. Ultima oară ne-am întâlnit la Craiova, dimpreună cu Petru Cârdu, acest ambasador al culturii române nu numai în Serbia natală. Prietenul Nicu Ciobanu a spus în cuvântul de rămas bun: „Un scriitor, un publicist, autor de opere capitale, rămâne să trăiască prin paginile pe care le-a lăsat posterității, singurul loc în care nu există timp, iar amintirea durează mai lung decât memoria noastră.”
Fie troițele duse la Uzdin, de confrații mei, și un semn creștin din Maramureșul nostru pentru Costa Roșu.
