Creta, penarul și tableta

0
79

Recent, am fost în grupul câtorva profesori de liceu, dascăli mai tineri și expansivi, instruiți pentru profesie, cu multe păreri personale despre nobila atitudine de la catedră. Pe care o respect deoarece și eu m-am pregătit pentru predarea în clasă. De atunci, învățământul a trecut prin multe experimente, după cum a trecut, și mai trece, societatea românească. Doamnele și domnii profesori și-au mărturisit părerile, cu sugestive sugestii, de care nu ține seama nimeni dintre diriguitorii cei mari. S-a văzut când au fost puse în discuție publică legile învățământului, pe vremea ministrului Câmpeanu, mulți profesori au reacționat cu propuneri izvorâte din propria experiență, dar ideile lor au rămas în dosare. Asta spune multe despre democrația didactică. Oamenii s-au resemnat și au împărtășit înțelesul zicalei de pe la noi: cum vine de sus, așa merge pe fus! Sau: treacă astăzi, vină mâine, eu câștig un colț de pâine!
Dar cum vremea zicalelor a cam trecut, mă îndrept spre analize curajoase, pertinente, despre starea reală a acestui domeniu extrem de important pentru mersul societății românești. Una dintre aceste prospecțiuni, necesare pentru evaluarea stării de fapt, aparține scriitoarei Andrea H. Hedeș, care a trecut prin învățământ, are un copil de școală și este conectată la lumea cărții. Ea crede că de la revoluție încoace, fiecare ministru a vrut o schimbare, unii chiar o reformă. În ideea alinierii la Europa, sistemul nostru educațional a fost și este schingiuit uneori după planuri care păreau de bun augur, alteori după bunul plac al celui aflat vremelnic la cârma ministerului.
Scrie Andrea: „Tot ce se poate strica a fost stricat. Tot ce s-a putut face invers de cum era, chiar dacă era bine, a fost întors pe dos. Conducătorii au sperat că vor rămâne în istorie drept cei care au reformat sistemul de învățământ. Poate visau și la o statuie. Rezultatele sunt penibile. Nu, nu despre elevii olimpici este vorba. Ei sunt în foarte mare parte rezultatul strădaniei părinților.” Dincolo de aceste excepții cu care se fotografiază demnitarii, elevii români ies din școală blazați, debusolați, nepregătiți pentru viață. Să termini opt clase și să nu cunoști cum se calculează suprafața triunghiului, mi se pare un mare semnal de alarmă pentru învățământul de la sate.
Românii emigrează, în mare parte sunt forță de muncă primară. Nu există un proiect de țară pentru educație. Nu există susținere pentru elevii de rând. Spun cu mare durere că și calitatea multor dascăli este precară. Sunt reticenți, fără inițiativă, fără creativitate pedagogică, ademeniți de proiecte impuse, sunt fără emoții profesionale. O spun în cunoștință de cauză. Stau liniștiți la catedra lor, unii au idei, dar nu le fac publice din cauza ierarhiilor, mai ales politice. Analiștii mai curajoși vorbesc despre analfabeții funcționali dintr-o Românie educată, o sintagmă orgolioasă care nu acoperă demersul propus. Este o cinică glumă politică!
Un fenomen tăcut sunt directorii de instituții școlare. Nu se prea știe despre ei, nu ies în față cu fala școlii pe care o conduc. Cine se interesează ce fac absolvenții lor? Mai scrie Andrea în revista „Neuma”: „Sunt absolvenți care au o diplomă și care nu au ce face cu ea. Doctoratele obținute în universitățile noastre sunt privite de mulți ani cu reticență. Dar situația s-a deteriorat. O seamă de miniștri sunt suspectați de plagiat, iar sistemul face tot ce poate pentru a-i proteja. Pentru a pune capac, chiar fostul ministru al educației a fost nevoit să demisioneze, fiind acuzat de plagiat.”
Vin din lumea cretei și a penarului și am ajuns în epoca tabletei. Cu toată schimbarea lumii, a pieței de muncă, nevoia de învățare nu s-a schimbat. A devenit mai aprigă lupta pentru un loc de muncă. Un director de firmă îmi spunea că la evaluarea candidaților pentru un post în firma sa, mulți absolvenți nu dovedesc cunoștințele necesare. Am mai spus-o și zilele trecute într-un text, nu de un mare conducător avem nevoie acum, ci de un nou Spiru Haret, care să pună bazele unui viitor pentru această țară. Cu creta, penarul și tableta. Da, Andrea, ar fi o puternică dovadă de patriotism, cea mai vie dovadă de dragoste de țară. Așteptăm, dar nu prea mult, că ne ducem pe derdeluș. Că tot am intrat în iarnă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.