Călcâiul lui Ahile Dacul: Punctele sensibile ale maramureşeanului – Dacul liber, Pintea, religia, sarmaua

Deschiderea ziarului (şi) spre online ne-a oferit o interacţiune cu cititorii ce nu trebuie ignorată. Am aflat în direct şi-n urgent unde am greşit, unde mai încăpea documentare, vorba aia, suntem oameni, muncim, deci suntem supuşi greşelii.
Cu un drum, dincolo de răutăţi gratuite, am aflat de la dvs. lucruri interesante. Trecând în revistă temele abordate şi mai ales comentariile, coroborate cu decenii de muncă în presă şi-n te­ren, reuşim acum să aflăm care e punctul sensibil al maramureşeanului. Călcâiul lui Ahile, călcâiele de fapt. Evident, vom genera iar comentarii şi controverse, deşi le expunem aici sincer, fără reproș, ironie sau răutate.

• Dacii liberi

Iată unul din subiectele sensibile… statutul nostru de “daci liberi”. Istoria oficială ne-a învăţat aşa: “Dacii liberi sunt cei care nu au intrat în componența Imperiului Ro­man, în cadrul Provinciei romane Dacia. Aceștia se împart între geții în Muntenia, carpii în Moldova, costobocii în Carpații Nordici și dacii mari în nord-vest (Satu Mare, Crișana, Zarand)”, conform wikipedia. În Maramureş, s-a vehiculat chiar un nume de rege, Pieporus al costobocilor. În anul 170, costobocii ar fi atacat Moesia inferioară, ar fi ajuns până spre Grecia, apoi ar fi fost înfrânţi de trupele regulate ale Romei. Cât de liberi au fost dacii noştri maramureşeni? Anii trecuţi, un şantier arheologic deschis la Coştiui a scos la iveală un castru militar roman, presupus de campanie. Concluziile le trage fiecare, după gradul de patriotism local sau de realism.

• Biserica

Nu discutăm aici nici Credinţa, nici Religia. Ci Biserica, instituţia. Nimeni nu are nimic de disputat în materie de credință personală a fiecărui om. Desigur, nu se aplică Maramureşului, care încă nu a terminat de împărţit biserici, terenuri, păduri, cimitire, între creştinii ortodocşi şi catolici. Dar ne amintim o reacţie a unui bade din Bogdan Vodă, luat la poveşti în vârf de deal, la Bocicoiel. După o oră în care ne-a povestit din pruncie până la ce-a mâncat, întrebăm de preot, cel cu conflictele, trasul clopotelor în dungă etc. “No, de popa nost’ nu te legi, da?”, şi ne-a lăsat baltă. Apoi, dacă e cazul, deschidem sacul cu poveşti creştineşti din Maramureş, inclusiv referitoare la traficul cu ţigări susţinut şi binecuvântat de o mănăstire majoră.

• Tradiţiile

Ce-ar mai fi de spus? Ne ceartă lumea că nu vedem Ţara lemnului de casele ţiclam şi roz, că nu vedem porţile de lemn dintre cele de inox, că nu vedem tradiţiile şi colindele de ţiganii cu boxe dintre blocuri. Toate acestea coexistă, este asaltul lumii moderne, al influenţelor venite din munca şi drumurile prin ţări străine. Erau inevitabile, asaltul e major şi putea fi oprit doar instituţional, cu reguli impuse de primării construcţiilor în anume zone cu tradiţie, de preoţi pentru accesul cu straie tradiţionale la slujbă, ş.a.m.d. Nouă ni se pare că atâta vreme cât vedem pantofi de lac purtaţi cu fală la costumul popular, cu pantalon la dungă, sau tocuri cui la costum popular, ne prefacem că nu vedem realităţile.

• Turismul

Ştim, turiştii sunt omniprezenţi în Maramureş, în orice moment al anului, ba într-o campanie electorală am auzit un oficial care spunea că, în mandatul lui la judeţ, a crescut turismul cu 20%. Fără comentarii. “Sunt omniprezenţi”, până mergi prin Maramureş şi vezi ici-colo câte un autocar oprit la o biserică, a şaptea de pe traseu, cu turişti sictiriţi şi gata să iasă spre Bucovina. Sigur că avem şi turişti, la pârtii de schi, la evenimente majore, la Mocăniţă, dar Maramureşul care geme de turişti e doar un vis frumos, deloc susţinut de realitate. Încă persistă abordarea şi mitul “Le dăm o horincă şi stau cuminţi, nu le mai tre’ plimbări”.

• Pintea Viteazul

Ştim, e probabil marele călcâi al lui Ahile. Nu contează că a fost clujean, fost soldat imperial, că avea conexiuni cu răscoala (maghiară!!) a curuţilor lui Rakoczy. Că a trăit doar 33 de ani. E Pintea nost’!!! Nici legenda sa şi nenumăratele locuri ce-i poartă numele nu le ştim folosi, încă n-a gândit nimeni un traseu turistic pe urmele sale, dacă tot avem “unul dintre cei mai însemnați români din secolul al XVII-lea” (Nicolae Densușianu, 1883).

• Ce unguri, care unguri?

Maramureşul, pământ românesc! Aşa este, numai că sunt câteva nuanţe. Care se întind pe sute de ani. Maramureşul aparţinea aşa-zisului Partium (din latină Partium regni Hungariae, în traducere „părțile regatului Ungariei”) se referă la teritoriul din afara Transilvaniei propriu-zise, recunoscut în 1541 de sultanul Suleiman Magnificul ca aparținând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei împotriva împăratului Ferdinand. Era constituit inițial din comitatele Ma­ramureș, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Țara Chioarului, Banatul de Severin și Zarandul de est. Aceste teritorii erau conduse de Principatul Transilvaniei, dar nu aparțineau oficial acestuia. Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele județe Arad, Bihor, Caraș-Severin, Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Timiș din România, din județul Hajdu-Bihar din Ungaria și din regiunea Transcarpatia din Ucraina. Întinderea regiunii Partium a fluctuat în timp și a fost ocupată uneori de Imperiul Otoman, dar a revenit la Transilvania la sfârșitul secolului. În secolul XVIII, zona a scăzut în dimensiuni la Comitatul Solnocul Interior, Comitatul Crasna, regiunea Chioar și o porțiune din Zărand. Prin prăbușirea și dizolvarea Imperiului Austro-Ungar la sfârșitul Primului Război Mondial, regiunea Partium a fost îm­păr­țită între Regatul României, Cehoslovacia și Ungaria, împărțire oficializată prin Tratatul de la Trianon din 1920.

• Mâncărurile tradiţionale

Am mai abordat subiectul, nu revenim. Rea­mintim, în fugă: sarmalele vin din Turcia, inclusiv cuvântul vine din turcescul Sarmak. Mămăliga este atât de tradiţională, încât ea există în aceeaşi formă şi în Ucraina, Polonia, Grecia, Italia, Elveţia, Slovenia şi Croaţia. Porumbul însuşi, adus de Cortez din Americi în 1530, e atestat documentar în Transilvania abia în 1692, în Banat. Cârnatul vine din latinul carnaticus, produs din carne, dar l-au făcut înainte sumerienii, cu amestec de carne de vită şi de porc, în maţe de animal, apoi afumat. Babilonienii au adăugat ierburi aromatice. Marii campioni ai cârnaţilor sunt germanii, care fac peste 1000 de tipuri şi variaţiuni!

• Folclorul, arta populară

E foarte uşor să dai greş în acest domeniu, dacă eşti novice. Dar mai există bun-simţ, ureche muzicală etc. Dacă ascultaţi azi folclorul nostru, cu versurile adap­tate la… vremuri, nu aveţi nicidecum parfumul unei muzici tradiţionale, auzind versuri despre „drăguţul de pă Italea”. Solistele noastre tencuite pe faţă până la a nu le recunoaşte trăsăturile nu fac un serviciu datinii şi folclorului, cu excepţiile de rigoare. Arta populară are şi ea pe alocuri meşteri de mare clasă, dar şi amatori, care consideră că arta naivă e ca cea avangardistă…fiecare înţelege ce vrea, „spiritele înălţate vor înţelege ce am vrut eu să zic aici cu mână tremurândă…” De aici şi kitsch-urile ce împânzesc Maramureşul, la nivel de tarabă şi nu numai.

Lista punctelor sensibile ale Maramureşului trebuie să continue, dar în altă pagină. Cu sensibilităţile autorităţilor de fel de fel. Nu e doar omul simplu cu „călcâie sensibile”. Amintim în treacăt, dar revenim asupra tăcerii situaţiei romilor, criza gunoaielor, tăierile masive de pădure, investiţiile inutile sau fără importanţă economică, la fel ca Slava Ukrainîi şi alte sechele de rit nou. Abia aşteptăm!!!