Trăim vremuri extrem de lunecoase când este vorba de cinstirea personalităților istorice care au pus cărămizi la devenirea noastră ca țară. La începutul acestui an, s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu și 70 de ani de la sfârșitul lui tragic în închisoarea din Sighet. Un bun prilej de a ne aminti, în termeni reali, de figura aparte a acestui politician român. Știu că a fost un Apel adresat principalelor instituții ale țării – de la Președinție, la Parlament, de la ministere, la Biserici, pentru a declara anul 2023 – “Anul Iuliu Maniu”. Nici un răspuns! Este anevoios să cinstești un om politic în aceste vremuri. Și evenimentele de răscruce ale Neamului sunt sfidate de unii politicieni.
Când se aduce vorba de Unire, unii politicieni părăsesc Parlamentul. Ba am citit mai multe cuvinte grele, scăpate de sub control, la adresa bărbatului politic care a fost Iuliu Maniu. Eu mă întorc la vocea documentelor interpretate de istorici, care configurează o puternică personalitate istorică. E adevărat, din perspectiva timpului nostru, faptele lui pot avea nuanțe de interpretare, dar dominanta vieții lui a fost Unirea Transilvaniei cu Țara Mamă. Reproduc acest text, care face parte dintr-un discurs al lui Iuliu Maniu: „Onorată Adunare Națională, Istoria ne-a învățat să credem în adevărul cuvintelor, că n-ai să aștepți nimic de la împărații străini, nici de la fiii altor neamuri. Bine poți să aștepți sigur numai de la propriile tale puteri. Dovedindu-ni-se acest adevăr peste orice îndoială, datoria noastră nu poate fi alta decât să cercetăm cu cea mai mare grijă unde găsim întreaga forță proprie care ne poate menține în viitor și ne poate garanta mărirea și gloria Neamului pentru totdeauna.”
S-a născut în 8 ianuarie 1873, la Bădăcini. Pe linie paternă se înrudea cu Simion Bărnuțiu, iar de pe cea maternă cu familia Coroianu. Mama fiind fiica vicarului greco-catolic Demetru Coroianu. Jurist de profesie, cu studii la Viena și Blaj, intră în politică alăturându-se Partidului Național Român, al cărui președinte a fost, apoi președinte al Partidului Național Țărănesc. Alături de George Pop de Băsești a fost unul dintre artizanii Marii Uniri. A fost un om politic cu convingeri solide. Multe episoade de ținut minte are biografia sa. Să nu uităm că în volbura Primului Război Mondial, locotenentul Iuliu Maniu a condus și administrația Vienei, afectată de disoluție. Și a venit năvala schimbării după Al Doilea Război Mondial.
Noua putere instalată la București, cu tancuri sovietice, a trecut la prigoana foștilor demnitari din perioada interbelică, unii făuritori ai Unirii celei Mari. Așa, Iuliu Maniu ajunge în închisoarea din Sighet, unde moare la 5 februarie 1953. Se presupune că a fost aruncat într-o groapă comună. Un sfârșit cumplit, un mormânt necunoscut. S-au făcut cercetări, dar nimic concludent. Dar să vă spun o poveste cu Iuliu Maniu. În perioada mea sigheteană, am cunoscut un personaj care spunea că a fost în conducerea închisorii. Cei tineri ne adunam în jurul lui să ne descuie taine din închisoarea în care a murit o parte a elitei politice, științifice și culturale românești. Cumplită adresă a morții pe trupul Maramureșului Istoric, cu care nu aveam cum să mă împac.
Personajul de care spuneam pretindea că știe cum a murit Iuliu Maniu și cum trupul i-a fost dus spre un loc de pierzanie. Ne spunea omul că Iuliu Maniu a murit în celulă, a fost pus într-un sac și târât pe treptele pușcăriei. Afară îl aștepta o căruță trasă de un cal. Ploua cu găleata. Trupul lui Maniu a fost pus într-un sicriu. Căruțașul a pornit spre locul numit astăzi Cimitirul Săracilor. Era noapte, iar în hurducăturile căruței trupul lui Maniu a căzut pe drum. După o vreme, căruțașul a observat că lipsește mortul. S-a întors, l-a pus din nou în căruță și a plecat spre ultima destinație.
Personajul de la care știm povestea ne mai spunea că trupul lui Maniu ar fi fost pus în țărmul râului Tisa, ca să poată fi dus de apă. I-am spus povestea asta istoricului Marius Oprea, când a fost la Desești, istoric care s-a ocupat de descoperirea osemintelor marelui bărbat. Nu a exclus varianta povestită de acel personaj. De altfel, narațiunea circula prin Marmația la ceasuri de seară. Pentru mine, rămâne un episod tragic din istoria acestor locuri. Am avut șansa să-l cunosc, la București, pe N. Carandino, ultimul coleg de celulă cu Maniu. Era discret și reținut în mărturisiri. După o vreme, aflând că am legături cu Sighetul, mi-a spus episodul cu batista, care i-a șters sudoarea morții lui Iuliu Maniu.
Care rămâne un mare bărbat al istoriei noastre. De aceea am scris această amintire.
