Am călcat încrezătoare și în acest an, în data de 13 octombrie, pe covorul de iarbă al familiei Pârja. Zi în care până și vântul își ia o pauză din a mai bate, intră stingher în grădina cu poeți și nu doar că ascultă, ci și trăiește poezie!
De cum am ajuns, domnul Gheorghe Pârja și doamna Viorica Pârja au rezonat cu poezia. M-am așezat pe locul rezervat mie, lucru pe care nu oricine îl dobândește și mi-a fost înmânat un ziar cu data zilei respective. Începând să citesc istoricul acestei sărbători a sufletului, timpul se scurgea lent… parcă mă propulsa pe un drum spre Nichita, mă făcea să mă uit în ochii lui și să-i rostesc ca unui prieten întru artă: „E trecut de ora două…am ajuns în locul potrivit, predestinat nouă!”
Cu poveștile domnului Pârja timpul s-a scurs inimaginabil de repede. Arătându-ne casa în care a copilărit, unde ne aștepta mama Doca privindu-ne de la locul de cinste din camera poetului. Sunt convinsă că s-a bucurat mult să-i călcăm pragul, să ne dea binecuvântarea înainte de a începe decernarea premiilor în cel mai frumos tablou pictat de artiști cu frunze ruginii. Am ascultat cele spuse de către gazda fericitului eveniment până când mi-am auzit numele, eram într-adevăr premiată! În momentul când mi-am primit diploma pe care scria „Poetei : Camelia Maria Nistor” a fost timpul să-mi fac datoria, să dovedesc prin cuvânt că acel titlu îmi era destinat mie. Am recitat o poezie dedicată lui Nichita Stănescu, un fel de povestire în vers a întâlnirii mele cu el. Între timp, s-a produs un eveniment ciudat ar spune unii, mai exact fiecare emoție sau gând negativ a dispărut, m-am simțit liberă pe deplin într-o tăcere în care îmi auzeam doar bătăile inimii. Mărturisesc că niciodată în viața mea nu am simțit un sentiment mai puternic de trăire ca în vinerea de 13 octombrie, pe covorul de iarbă al Deseștiului. Nu mi-am pus și nu o să-mi pun întrebarea „de ce?”, așa cum nu mi-am pus întrebarea „de ce scriu poezie?” Sunt convinsă că anii o să vorbească în locul meu, lăsând timpul să decidă pentru fiecare dintre cei prezenți acolo „sentința” venirii la Serile de poezie de la Desești. Acolo unde la biserică se pomenesc nuclee de poezie, ca mai apoi, la Căminul Cultural, să-și concentreze fiecare propria poveste într-o lucrare a eternității, acolo unde fiecare dintre noi este o formulă unică și irepetabilă de a exista!
Camelia NISTOR,
CN Mihai Eminescu, Baia Mare
