Plecarea din țară

0
79

Migrația populațiilor nu este un fenomen nou în istorie. Migratorii au tulburat așezările mai consolidate, le-au luat avutul și viața. Nu mi-au plăcut migratorii nici să-i învăț la școală, așa că nu aș fi vrut să trăiesc pe vremea lor. Era firesc, sufletul meu făcea parte din spiritul ordinii, urca pe verticală spre Cer, se măsura cu turla bisericii, cu stejarul cel înalt, cu muntele, nicidecum cu întinderile colbuite ale istoriei. De când au apărut statele naționale, fiecare neam a tras la casa lui, a îngrădit-o, a apărat-o. S-a instalat în oameni simțul de proprietate, s-a legat sufletul de loc, de mormintele strămoșilor, de evenimentele care s-au întrupat în viața fiecăruia. A fost o vreme când oamenii plecau din două motive din casa lor. Plecau de necaz, pentru o viață mai bună, dar și de curiozitate să vadă și alte meleaguri. De obicei se întorceau la locul baștinei cu câștigul dobândit și cu sufletul împlinit.
Aceste două dimensiuni ale existenței făceau parte din farmecul trăirii în lume, adică din spiritul libertății. Care, uneori, a fost extrem de îngrădit. Și a venit dezlegarea în istorie. Cu bune și cu rele, zic eu. De peste trei decenii, ni se întind oferte de a pleca în lumea largă, dar a rămâne și acasă. Când s-au deschis granițele, românii au prins gustul plecării prin țări străine. La muncă, la studii, adică la făcut bani. Uimitor de repede s-au adaptat la condițiile din lumile în care au ajuns. Așa că ultima cifră credibilă a românilor plecați peste hotare ar fi de 6 milioane. O țară mijlocie, răsfirată în alte țări. E bine? E rău? Din punctul de vedere al celor plecați, o fi un fel de bine pentru unii și un bine pentru mai mulți. Dar țara care a rămas acasă? Cu ea ce se întâmplă? Ce se întâmplă cu această împuținare de oameni? Fenomenul este comentat cu discreție de autorită­țile românești. Nici nu au ce face prea multe pentru a-i chema acasă pe români. Că am intrat într-o lume nouă, cu multe necunoscute.
Foarte puțini sociologi și istorici comentează fenomenul în strigătul lui. Recent, am citit un mic text al sociologului-academician Ilie Bădescu, cu privire la desțărare și uitarea de neam. Când un om pleacă într-o călătorie, își pune în geamantan lucruri de trebuință. Eventual o fotografie și o carte. Când pleacă definitiv nu are bagaj, căci e greu să ia cu el locul, casa și neamul. Toate acestea le așază în sufletul lui. Aici mă ajută spiritul de cercetare al sociologului sensibil, pentru care la cele două capete ale migrației numite țări, se află țara de origine și țara de destinație. Fenomenul migrației are alt înțeles. Scrie domnul academician: „Țara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de frustrări, de proiecte neîmplinite, de iubire neîm­păr­tă­șită, de nostalgii în cele din urmă. Raportul dintre cel ce pleacă și țara lui se numește în acest caz dez-țărare, adică despărțirea de țară, cu țară cu tot, plecarea în lume, cu țara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea unor stări sufletești de o mare profunzime și bogăție.”
Pentru țara de origine, plecarea din țară nu este numai o neprețuită pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de toate acestea sunt un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji. În toate aceste păreri, găsiți și destinul românilor plecați. Auziți vocea sociologului: „Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează țara de peste 30 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală Stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulțească”. Vedem cu ochiul liber că România de după 1989 a risipit nu numai avere economică, ci și a mutilat un corp demografic și a risipit o bună parte din țară. Academicianul numește acest fenomen efectul Ulysse. Care ne arată că un popor afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație critică în ceea ce privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă.
Eu, ca umanist, caut sondarea adâncimilor sufletești ale fenomenului de migrator. Harta migrației românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desțărare, nu de simplă migrațiune, ci de masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Da, domnule academician, dacă guvernanții știu, ori nu știu lucrul acesta, este o chestiune greu de cumpănit, dar faptul că reacția celor care ne-au condus, și o mai fac, lipsește la ameliorarea acestui fenomen, ne îndeamnă să credem că nu au sensibilitatea țării. Închei cu o părere a sociologului Ilie Bădescu: toate acestea sunt fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor. Unul din mecanismele care conduc la un asemenea efect este uitarea de neam. Mulțumesc, domnule academician!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.