Unici. Irepetabili
Ca un atu al “superiorităţii noastre turistice” (suntem ironici, evident), încercăm să subliniem originalitatea Maramureşului. Suntem irepetabili. Nu ne comparăm cu alţii, ba nu ne comparăm nici cu noi înşine! Iată o serie de locuri din Maramureş unice! Nu se repetă la noi, ba nici în altă parte. Desigur, nu ştim dacă nu cumva undeva în Apuseni sau în Vrancea n-o mai fi un cimitir german vecin cu unul evreiesc, dar nu ne lasă fala să căutăm, s-o recunoaştem! Mai bine mândri, falnici şi făloşi, o ţinem pe-a noastră: suntem I-re-pe-ta-bili!
Primul obiectiv de văzut ca fiind o raritate naţională e Cheile Tătarului, singurele săpate în andezit. Din ţară. Zona mai are de arătat cel mai interesant tău, Iezerul Mare, acum puţin prea amenajat. Defileul însă, mai ales atunci când nu se lucrează la barajul Runcu şi nu e zumzet de utilaje, e superb. Scurt, dar parcurs de jos în sus, te provoacă la sport extrem. Apoi, finalul e impresionant, acea deltă de pe pârâu. E un loc unic, impresionant, odinioară Câmpul Tătaru era populat cu zeci de stâne.
Rocile roz din Poiana Botizii, klippurile vulcanice, sunt unice la noi, ba în ţară, se zice. Mai ales că dacă eşti insistent şi mai urci la munte, mai ai acea Baltă Albastră, exact fenomenul care a născut Lacul Albastru băisprian. Apoi, izvorul pulsatoriu, altă raritate absolută la noi. Apoi, şi mai la munte, ai o pădure seculară protejată, greu de ajuns la ea fără îndrumare.
Deasupra satului Ardusat, de pe Culoarul Someşului, se mai află o ultimă urmă de măreţie “burghezo-moşierească”. Din parcul dendrologic s-a mai salvat, după ce sătenii şi comunismul au distrus de la parc la castel, la criptele familiei Degenfeld, doar un sequoia. Tinerel de altfel, deşi domină întreg dealul. Din păcate, e un colos singuratic, nu are şanse să facă pui, să ne trezim cu o pădure de sequoia acolo.
Avem şi o cascadă unică. Atipică. Nu, nu e Cascada Cailor, cea mai înaltă din România zice-se, ci sora ei, cascada Piciorul Cailor din Cavnic! E singura care iese dintr-o gură de mină, aeraj sau ce-o fi! Apele vin din adâncurile odinioară scormonite de căvnicari. Ar putea fără probleme să devină un simbol al oraşului, e chiar unică!
Deasupra satului Bârsana, el însuşi cu un magnet turistic pe care nu-l dezbatem ca să nu generăm discuţii inutile-mănăstirea Bârsana, se află o chilie, impresionantă prin… dimensiunile sale, în care a locuit acolo pustnicul Nuţu Pop. Construcţia are abia 2-1,5 metri şi vorbeşte despre Creştinismul adevărat. Comparaţi cu chiliile măicuţelor din vecinătate şi înţelegeţi de ce ne abţinem.
“Două Izvoare” din Săpânţa. Vecine. Unul cu apă de munte, altul cu apă minerală, cu urme vizibile de fier. La maximum doi metri distanţă, sus la munte în Săpânţa, curg două izvoare total diferite ca gust, ca înfăţişare. Dar aşa ceva n-ai mai văzut nicăieri. Locul acela, plus cascadele ar putea deveni altfel de atracţii, nu musai concurente Cimitirului Vesel şi nu prea.
Jumătatea de biserică din Şişeşti. Iată un loc mai puţin cunoscut. În complexul muzeal din localitate, dedicată legendarului Vasile Lucaciu, se află, undeva ascunsă şi sub deal, o jumătate de biserică, cea în care a slujit marele personaj istoric. E jumătate de biserică, pentru că atât s-a păstrat, altarul, iar construcţia, pentru a fi conservată, a fost “închisă” aşa. O raritate absolută, zicem.
Destul de aproape, în Dăneşti, dincolo de cheile şi de stâncăriile vulcanice de acolo, se află stânca P…la Calului. Nimic nu prevesteşte ce urmează să vezi. Dacă înainte de a merge, te documentezi puţin, vezi stâncăriile şi bucata de defileu, cauţi roca numită Dacit, ba şi o galerie prospecţiune, cu tot cu piatra cu nume frumos, chiar ai o insulă de originalitate. Din păcate, tot nepuse în valoare. Iar stânca falică stă să cadă.
Altă formaţiune interesantă se află în Groşii Ţibleşului, pe Valea Minghetului, ce desparte Munţii Ţibleş de ai Lăpuşului. Într-un loc ce nu prevesteşte nimic, ba e mai tot timpul inaccesibil din cauza noroaielor aduse de forestieri, se află o stâncă ce aduce cu o casă. Mult succes să duci acolo mireasa cu mirele la fotoshooting, pe noroaiele acelea. Altfel, locul merită toată atenţia. Casa Bozghii se numeşte.
Cimitirele Vişeului. Nu că n-aţi mai văzut cimitire şi nu că nu există mai interesante. Dar un cimitir german, al minorităţii de ţipţeri, în care la loc de cinste se află cruci ale soldaţilor germani din Primul şi al Doilea Război Mondial, pe aceeaşi stradă cu un imens cimitir evreiesc, n-aţi mai văzut. Se întâlnesc acolo nu cimitire, ci istorii. Ale Maramureşului cel plin de evenimente, de naţii. Le concurează doar cimitirul din Sighet al “eroilor” sovietici din cele două războaie mondiale, o plecăciune deloc obligatorie făcută celor ce au venit şi aproape n-au mai plecat. Tot istorie şi asta.
Ne întoarcem la izvorul poveștii noastre. Sigur că mai avem rarităţi absolute, de-ar fi să amintim doar Izvorul Izei, ce străbate o peşteră încă neparcursă total, se izbeşte de stânci şi face o piruetă completă ca apoi să iasă de sub o stâncă…râul Iza. Cert este că toate locurile acestea se vor descoperite sau redescoperite. Cert este că o asemenea ofertă ar trebui să fie imbatabilă, în nord de ţară. Cert este că…nu facem mai nimic pentru asta. Dar suntem sideraţi de ce nu ne caută turiştii, la câte minuni avem. Cum aşa? Ce au cu noi? „E mai fain în Grecia? În Turcia?” Oare cum ar fi să începem cu o curăţenie generală a Maramureşului, înainte de orice? Apoi să arătăm lumii ce avem, nu doar costume populare, un fus cu zurgalăi şi să fluturăm slana şi horinca?
