Pământul fără noi, o utopie. Sau nu?

Am mai abordat subiectul, aşa e. Dar ne obsedează puţin. Nu de altceva, dar am trecut recent printr-o pandemie care se putea termina urât.
“Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost o pandemie de ciumă bubonică care a apărut în Afro-Eurasia în perioada 1346-1353. Este pandemia care a înregistrat cele mai multe decese din istoria omenirii, ducând la moartea a 75-200 de milioane de oameni în Eurasia și Africa de Nord, atingând vârful în Europa între 1347 și 1351”. Ca o învăţătură după epidemii, această perversă încălzire globală, felurite dezastre şi ameninţări nucleare, oameni cu destulă minte şi-au pus întrebarea: Cum ar fi Pământul fără noi? În 2007, jurnalistul Alan Weisman a scris o carte „Lumea fără noi”, ce aborda subiectul. Au ur­mat documentare, seriale de documentare, apoi filme. Concluzia cărţii este că în 500 de ani, totul ar fi acoperit de pădure, ar rămâne drept urme ale Omenirii doar reziduurile radioactive, statui de broz, materiale plastice şi…monumente masive gen preşedinţii americani de la muntele Rush­more. Ne întoarcem în ţară la noi, ba aplicăm povestea pe Maramureşul nostru drag, în fotoreportaj „de vară”. Chiar aşa… Ce-ar fi? Cum ar arăta Maramureşul?

Jurnalistul american a avut la dispoziţie o lume pentru a exemplifica. A pus în paralel locuri neatinse gen pădurea Bialoweza, reciful Kings­man, atolul Palmzyra. Cu locuri părăsite de civilizaţie. Gen oraşul Prypiat-Cernobyl, staţiunea Varosha din Cipru, abandonată în 1974. Noi vom avea la dispoziţie sate aproape depopulate, mine şi exploatări miniere. Întreprinderi părăsite. La fel, ca timp, nu avem foarte generoase perioade de timp. Avem anii 90 cu închiderile de întreprinderi. Avem 1997 cu închiderea minelor. Avem anii 1900 cu închiderea minelor de sare. Avem un castel, câteva reşedinţe de grofi. Dar avem fotografii. Şi bunăvoinţă, curiozitate şi musai ima­ginaţie. Ce se vede pe harta Maramureşului e cum urmează. Din „castelele” de grofi nefolosite de Stat s-a ales praful, gen Ţicău sau Ardusat. Cetatea Chioarului nu se mai vede din vegetaţie. „Cetatea este atestată documentar în 1319 drept reședința familiei nobiliare din zonă, familia Gutkeled, o astfel de familie nobiliară existând și la curtea regelui Ștefan al V-lea. În 1367 cetatea a intrat în posesia lui Drag Bélteki (voievod în Maramureș), iar în 1378 apare cu numele castrum Kewar, aflată în proprietatea voievozilor maramureșeni Drag din Beltiug și a lui Balc.

Cetatea a fost distrusă și demantelată în 1718 de către autoritățile austriece, mai precis de către tunurile generalului Rabutin, pentru a nu fi folosită de curuții lui Francisc Rákóczi”.
Avem de dată mai recentă întreprinderi socialiste părăsite acum 30 de ani, la fel ca minele. Avem un ştrand, hoteluri în ruine, case memoriale. Nu mare lucru. Dar avem la dispoziţie experienţa minelor. Perimetre miniere cu clădiri, birouri, curţi de întreprinderi, unde Natura a pus stăpânire, în Nistru, Băiţa, Handalul Ilbei, Cicârlău, Şuior etc. Dacă n-ar fi trist, ar fi impresionant. Aproape şterse urmele de civilizaţie. Deja din foste şteampuri abia se văd urme, la fel din rampe de încărcare a lemnelor făcute cu decenii în urmă. Unele construcţii se ţin bine, de genul picioarelor de poduri de peste Tisa, unele aruncate în aer în 1944, când cu retragerea trupelor germane. Se mai văd şi se vor vedea urme ale mineritului pe Dealul Minei băisprian, unde sunt şi eroziuni. Un exemplu trist, îl dăm până va dispărea şi după, e biserica de lemn monument istoric din Buteasa. Ce a fost acum sprijinită cu lemne, cât să pară că nu e dezinteres pentru ea. Edilul Şomcutei ne spune că a depus cereri de finanţare pentru restaurare, la CNI ca şi la Ministerul Cultelor, dar fără succes. Se va dărâma, va fi uitată. Curţile întreprinderilor din jurul Băii Mari sunt de asemenea locuri unde natura revine. Nu şi la IMRAUT, unde recent s-au dărâmat construcţii şi se nivelează, miroase a „imobiliare”. Aşteptăm ceva de gen la curtea Phoenix, ce arată ca Hiroshima. Recent a căzut cantina, acum în spatele ei s-a mutat familie de romi care şi-a pus umbreluţă cochetă de soate ca terasă. Terasă la ruine. Dacă n-ar suna a rasism, am parafraza un rocker celebru şi am modifica un pic ce zicea despre ce va rămâne după iarna nucleară. Gândaci, şobolani şi Keith Richards, chitaristul Ro­lling Stones, zicea el. Noi nu.
Şi-acum, exerciţiul de imaginaţie. Prima atestare documentară a Maramureşului a fost în 1199, a regelui Emeric al Ungariei, ce avea accident grav de vânătoare aici, în pădurea Maramureşului, considerată domeniu de vânătoare regal. Maramureşul era o pădure. Exact aşa ar fi iar, dovadă stând păşunile de la margini de sate, nefolosite o vreme în lipsa animalelor domestice, care în 10-15 ani au devenit pădurici de plop şi mesteacăn. Râpele au atras salcâmii. Unde n-a îna­intat pădurea, au înaintat ferigile sau tufele de orice fel. Aşa ceva s-ar întâmpla în lipsa noastră. Dovada? Haldele şi iazurile de steril care s-au împădurit, la Bozânta (acolo sus este lac cu peşte, păsări sălbatice, mistreţi şi căprioare!), la fel la Cavnic, Băiuţ. Da, am avea în continuare scurgeri de ape din fostele mine, ape roşiatice. Dar ar fi pădure peste tot. Chiar şi pe drumuri, dovadă stă drumul de beton de la Şuior spre mina Şuior, unde dintre plăci şi prin crăpături ies copăcei. Şi da, la ultima noastră vizită în zonă, în primăvară, coborând de la cascada Masa Pintii, ne-a trecut calea… pe drumul de beton un cerb cu două ciute. Cerb, nu căprior! Alt exemplu de sălbăticire e Dealul Crucii, cel cu mina istorică…pe care abia o găseşti, deşi odinioară avea şi instalaţie aeriană de transport al minereului cu vagoneţi, se mai văd ici-colo picioare de stâlpi.

Alt exemplu se poate da în cazul uliţelor de sate depopulate. Pe alocuri, avem în Maramureş şi promitem să vi le arătăm, după ce le trecem toate în revistă, uliţe anulate. Nu avem sate părăsite, decât cătune. Sate încă nu. Dar străzi care s-au înierbat, cu ruine de case avem. Într-o sută de ani, cam atât cât cere un copac să ajungă la maturitate, unele sate ar deveni păduri mari, masive. Chiar oraşele ar ajunge păduri în timp. Ar avea şi viaţă, pe de o parte pisicile, câinii vagabonzi şi şobolanii ar supravieţui, ba ar înflori. Dinspre munţi ar coborî căprioare, lupi, urşi, ar începe o luptă pentru supravieţuire ca…pe vremea noastră, în oraşe. Doar că s-ar mânca la propriu.
Ştim, e uşor înfricoşătoare povestea. Dar nu e imposibilă, nu e scenariu de ficţiune, nu? Vă amintiţi oraşele pustii în vremea Pandemiei? Vă amintiţi Baia Mare după ciclonul acela ce a luat acoperişuri, a distrus ma­şini, a rupt copaci? Puţină imaginaţie… şi Pământul fără noi nici n-ar fi un loc atât de urât. Ba dimpotrivă! În plus, foarte liniştit!!!