Nu e discutabil, viața bate filmul, nu e un șablon, e realitate, e viață. Uneori, filmul ajută prin a ilustra câte o perioadă sau un moment istoric din poveștile popoarelor. Cum ne-am comportat noi, românii, din acest punct de vedere, comparativ cu vecinii? Câteva filme recent văzute ne-au atras atenția că abordăm fenomenul cam „la suprafață”. Sigur, dacă ținem cont de mărețele filme istorice din anii comunismului, cu Sergiu Nicolaescu regizor, actor principal și cine-mai-știe-ce, avem filme istorice. Dar momentele sensibile? Facem deci apel la cultura Dvs cinematografică și la faptul că având atâtea surse și platforme și moduri de documentare, ne puteți verifica, vedea filmele și analiza. Cum am ajuns să abordăm subiectul? Am văzut recent filmul ucraineano-polonez „Dovbush” din 2023. Se referă la povestea unui „Pintea” ucrainean, ce a hălăduit pe-aici prin Carpați, deasupra Maramureșului. Mai mult, legendele zonei ucrainene a Maramureșului îl amintesc ca fiind și aici prezent. Deasupra satului Lunca la Tisa, pe granița cu Ucraina, avem chiar Grota lui Doboș din dealul Camnea! Ne-a plăcut filmul?
Da, multe asemănări cu Pintea, povestea cu glonțul de argint, cu iubita… ne-a deranjat, mai ales că istoria nu spune așa ceva, că ar fi fost ucis de un mercenar român. Sau cel puțin așa ceva sugerează filmul, o discuție dintr-o cârciumă între soțul iubitei lui Alexa Dovbush și un mercenar are loc în… limba română!
Așa că ne-a decis să vedem cum și-au abordat vecinii subiectele sensibile din istoria lor. Lucrurile dureroase, ce sunt scurte paragrafe în manualele de istorie… Dar să terminăm cu ucrainenii. Mai ies în evidență și alte pelicule, iar faptul că recent au comemorat șocantul Holodomor, marea foamete impusă de Stalin ce a ucis între 3,5-5- milioane de ucraineni în 1932-1933, ne readuce în atenție un moment istoric destul de dosit. Sunt mai multe filme valoroase ce ating subiectul, „Mr. Jones”, „Bitter harvest” și impresionantul „The guide” din 2014. 
Poate mai valoros, dar nu la fel de „măgulitor” pentru poporul vecin e filmul polonez „Wolyn”, povestea masacrelor încă nelămurite între cele două popoare, în anii tulburi ai războaielor mondiale. Și tot polonezii au mai avut durerosul film-eveniment „Katyn”, povestea ofițerilor polonezi uciși cu sutele – aproape 22.000 de polonezi uciși de armata sovietică în aprilie-mai 1940. Dar ce au de spus rușii? Sigur, o tonă de filme de război patriotice, știut fiind că au o obsesie privind marele lor război și câștigarea singuri a celui de-al Doilea Război Mondial. Dincolo de ele, se ivesc câteva nestemate. Una…trei de fapt ar fi trilogia „Burnt by the sun-Utomlennye solntsem” al marelui actor și regizor Nikita Mikhalkov, despre epurările făcute de Stalin împotriva propriului popor. Același regizor, ținut la mare preț de poporul și conducerea Rusiei, a mai dat dovadă de un act de mare curaj – ”Bărbierul din Siberia”, cu o superbă poveste.
Alte momente sensibile ale istoriei sunt abordate și de vecinii sârbi. Grație neobositului Emir Kusturica, dar nu numai, momente vagi ale istoriei sunt abordate în „Underground”, la fel în ultimul său film de mare valoare, „Life is a miracle-Zivot je cudo”. 
Abordarea conflictelor recente, cu destrămarea Yugoslaviei n-au scăpat nici altor regizori, unii folosind exact modul miștocăresc al amintitului Kusturica, vezi „Sivi Kamion crvene boje”, un road movie prin Serbia și Bosnia cu un camion furat, plin cu arme, condus de un daltonist. Culmea, tot sârbii sunt autorii unui superb serial ce abordează un subiect sensibil: comunitățile de cazaci ai Armatei Albe țariste ce au fugit prin toată Europa de teama lui Stalin. Un nucleu a fost în Serbia, folosiți pentru diverse treburi dure, subiect abordat de serialul „Shadows over Balkans” al lui Dragan Bjelogrlic. Alți vecini? Da, bulgarii au avut și ei filmele lor istorice patriotice, mare majoritate abordând eliberarea de sub Imperiul Otoman. Cam nimic despre războaiele balcanice, nu foarte măgulitoare nici măcar pentru noi, românii, care am cam trădat vecinii bulgari. Vecinii maghiari au onorat și ei istoria cu filme de capă și spadă, au abordat și perioada comunistă, au câștigat premii cu filme curajoase despre Holocaust. Există și câteva trimiteri spre… noi în filmografia lor, „The whiskey bandit” și „Valan, valley of angels”.
Dar unde ne situăm noi, românii? Am avut curaj să ne abordăm temele sensibile? Greu cu filmul românesc, am amintit cele istorice mustind a propagandă, ale lui Sergiu Nicolaescu. Am avut apoi, după 1989, o evocare nefericită a perioadei comuniste, valuri de filme cu milițieni, înjurături, ceva sex și decoruri de cârciumi cu mese de fier. Mare parte fără valoare. Avem însă și regizori tineri și mostre de curaj. Revoluția abordată excelent în „Anul nou care n-a mai fost.” Viața cascadorilor de la Buftea în anii de final ai comunismului în „Șobolanii roșii”. Distrugerea unei comunități rurale în perioada grea a stalinismului, în superbul „Nuntă Mută” a lui Horațiu Mălăiele. „Balanța”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, filme de valoare și curajoase. Alt act de curaj, „Aferim!” al lui Radu Jude, dintr-o perioadă cețoasă a fanariotismului la noi. Alt act de curaj, comedia în care se pregătește o paradă „cum trebuie” despre eroismul soldaților români din războaiele mondiale. 
„Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari” se numește. Și ar mai fi. Am mai și uitat, chiar pasionați fiind de lumea filmului. Dar tot lipsesc anume momente, cum ar fi rezistența în munți a partizanilor, puțin abordată. Ca să nu vorbim de luptele Armatei Române alături de cele germane și maghiare la Cotul Donului, lângă Stalingrad, în al Doilea Război Mondial. Și ar mai fi. În ce privește Maramureșul… avem „Pintea”. Avem, indirect, „Dovbush”. Avem filme mai vechi, cu acțiune în Maramureș, „Semnul șarpelui” 1982 și „Ultima frontieră a morții” din 1979, despre masacrul de la Moisei. Ar mai exista un documentar italian ce se numește „Maramureș”, din 2000. Avem și „The silversmith” de 2020, al inimosului Walter Ubelhart. Și câteva documentare. Și-acum privind înapoi în istoria noastră, cum era să imortalizăm pe peliculă pe cei doi voievozi întemeietori, Dragoș și Bogdan? Pe partizanul Vasile Blidaru sau pe cei din Dragomirești, ai lui Gheorghe Pașca? Dar Republica independentă Valea Porcului? Dar atacul lui Ștefan cel Mare secondat de tătari asupra Sighetului? Sau chiar ultima invazie tătărască din 1717, cu momentele Cavnic și Borșa? Dar aventurile „unioniste” ale lui George Pop, Vasile Lucaciu sau Ilie Lazăr? Dar deportarea evreilor?
