Cu siguranță, localitățile ce purtau același nume, odinioară, erau lipite. Erau surori. Istoria le-a despărțit, ici-colo, cu șanse minime de a mai fi împreună. Cu sau fără comasări ce par povești de adormit copii, fie ele cu sau fără voință politică sau populară, nu prea au șanse să revină în aceeași matcă. Să trecem în revistă localitățile surori din Maramureș, cu specificul lor. Cu noutăți, pe alocuri. Știm c-am mai făcut-o și tot cu speranța ca… odată ca niciodată, ele să se regăsească.
În nordul Maramureșului e de fapt cel mai dramatic. Luăm drept exemplu Teceu Mic, din comuna Remeți, de pe malul Tisei. Sora mai mare, Teceul Mare, e localitate dincolo, în Ucraina, sub numele Tiachiv. Parcă, cu anii, și specificul e schimbat. Dacă Teceul nostru e majoritar ucrainean, cel de dincolo are populație maghiară, în mare parte. Mergem mai departe de-a lungul graniței și mai găsim… Bocicoiu Mare. Aici nici măcar nu e vorba de „mare/mic”, ambele sunt Bocicoiu Mare. Sigur, Velykyi Bychkyv dincolo… Interesant, dincolo de graniță există și un Dobrik, aproape de Solotvino/ Slatina, dar nu are nicio legătură reală cu Dobricul din Țara Lăpușului. Așa cum în vecinătatea sa există și un Playutz, care aduce clar cu numele comun Plăiuț. Sau Podishor… Sau Burkut. Sărata. La fel, Luh/ Luhei, dar departe una de alta. Însă ne descurcăm și singuri în a ne încurca, nu e nevoie de vecini. De exemplu, avem de trei ori Remeți. Remeți pe Someș, pe Tisa și Remetea Chioarului. Avem Sârbii Fărcașei și ai Maramureșului. Avem de trei ori Văleni, ai Lăpușului, ai Șomcutei, ai Maramureșului. Avem chiar două Poieni, a Izei și de sub Munte, de s-au încurcat la recensământ bucureștenii și au văduvit comuna cu 10.000 de locuitori de câteva sute de oameni ce apar dincolo, între Valea Izei și Țara Lăpușului.
Și totuși, surori
Dar avem și localități surori. Cumva. Cele două Rone, de Sus și de Jos, una românească, una ucraineană cu minoritate maghiară. Surori. Cele trei Vișauă, cu Vișeul cel de Jos – comuna, cel de Mijloc – cartier, cel de Sus oraș. De două ori Suciu, de Sus și de Jos, surori clar. Cumva, la fel e și Târgu Lăpuș cu Lăpuș. Cel de-al doilea cunoscut și acum drept Lăpușul Românesc, pentru că orașul era, odinioară… Magyarlapoș. Apoi, Vima Mare și Vima Mică. Oarța de Jos și cea de Sus. Asuajul de Sus și de Jos. Sau interesanta alegere făcută de istorie la Copalnic Mănăștur, cu Copalnic, Mănăștur și Deal. Am mai avea Bozânta Mare și Bozânta Mică, despărțite de un râu, în ciuda promisiunilor făcute, ba și de iazuri de steril. Deși undeva între ele, stă degeaba un pod metalic din vremea mineritului… ce așteaptă doar să fie redescoperit. Și mutat mai în aval. Sau Finteușul Mic și cel Mare, total diferite azi mai ales prin prisma locuitorilor, a naționalităților conlocuitoare.
Surori vitrege? Vitregite?
Cele de mai sus sunt localități vecine și surori, desprinse odinioară. Dar surori. Dar ce ne facem cu localități cu același nume fără nicio treabă? Sigur, poate are istoria ceva șiretlicuri, ceva strămutări făcute la necaz, bejenii date de năvălitori, de foamete. Curtuiușu Mic și cel Mare. Unul dincolo de Șomcuta, celălalt între Coaș și Copalnic. Nicio legătură. Nu e ca și cum ai apropia Botiza de Poiana Botizii, e evident că în acest caz, e vorba de botizeni mutați mai aproape de mină, peste munți. Atunci când nu ne temeam de urși ca acum. Pe hartă, apropiate. În viață nu. La fel sunt Satu Nou de Sus și de Jos, de la marginea Băii Mari. Unul al Groșiului, unul al orașului Baia Sprie. Vecine și nu prea. Înrudite și nu prea. Și mai departe de realitate este a pune semn de egalitate (de întrebare?) între Izvoare și Izvoarele. Una în munții Gutâi – stațiune ce ar vrea să reînvie. Alta – sătuc superb, minuscul, în comuna Cernești, între munții Gutâi și ai Lăpușului. În fine, Prelucile, cea Nouă și cea Veche, ce odinioară visau să devină comună de munte/deal. Despărțite odinioară de Valea Rea, acum apropiate de drumuri perfecte de asfalt. Și tot „n-au două” în comun.
În fine, fără conexiuni
Sunt și localități cărora le seamănă numele, precum Izvoare/ Izvoarele, dar fără nicio legătură vizibilă. Unguraș cu Ungureni, des încurcate. Una la Dumbrăvița, la doi pași, alta la Cupșeni, în Țara Lăpușului. Băița de sub Codru cu Băița Băii. Tăuții de Sus cu ai Măgherăușului. Groșii Băii cu ai Țibleșului. Ca să nu amintim Strâmbu Băiuț de la noi cu Strâmbu de la Cluj, dar de pe granița cu Maramureșul. La fel, Huta din Cluj, tot aproape de noi, de Huta Certeze sătmăreană, tot aproape de noi. Sau chiar în interior de Maramureș, „băile”– Mare, Sprie, Baia Borșa, Băiuț. Știm ce au în comun – minele, aurul. Dar totuși, ce au în comun localitățile de mai sus, celelalte? Surori reale sau vitrege? Cu excepția celor din aceeași comună, nu au drumuri de legătură. Din motive necunoscute, nu s-a simțit nevoia. Cele de peste Tisa, e evident de ce. Granița. Dar alții? Bozântele sunt reprezentative, chiar dacă un caz special. Dar în goana după înfrățiri, de după 1989, nu s-a gândit nimeni să pună la o masă gospodarii din Vălenii Șomcutei, Maramureșului și ai Lăpușului, să-și guste horinca reciproc și să se întrebe de rude? „Al cui ești tu, maică, din Văleni?” Din Sârbi? Din Remeți? Doar că ne-a atins globalizarea, mondializarea și europenizarea. Bine au făcut. Bine c-au venit, că altfel eram încă în CAP-uri și IAS-uri și-n partidul unic. Doar că e cumva nefiresc să ai maramureșeni care știu Parisul pe de rost, dar habar n-au în care Curtuiuș au de mers…
