Sub Piatra Săpânţei
E binecunoscut faptul că cea mai diversă cultural zonă din Maramureş se află pe Culoarul Tisei. Evident, cu vârf de lance Sighetu Marmaţiei, un adevărat Babilon de naţii, limbi, popoare. Am pornit la drum spre Culoarul Tisei, pe la Seini şi Negreşti Oaş, trecând pasul Huta. Primul sat, Piatra, e maghiar. La fel şi Teceul Mic, cel mare e dincolo, în Ucraina, şi el maghiaro-ucrainean. Comuna Remeţi e majoritar ucraineană, Săpânţa e cu români verzi, da verzi de tot. Câmpulung la Tisa e maghiar, ba a fost înfiinţat ca sat de oaspeţí regali, odată ca niciodată. Sarasăul e iar românesc apoi e Sighetul cu toate cele de mai sus, la un loc, plus evrei. Nu că Săpânţa n-ar fi avut, cu sutele! Cu Tisa ne e clar, deşi acel culoar verde ar merita văzut mai de aproape, conţine viaţă sălbatică ferventă, e o zonă protejată pentru păsările ce migrează aici. Ce e însă în sus, spre munte? Primul semn ce ne ia cu fiori îl primim în Primăria Remeţi, de unde suntem îndrumaţi perfect, dar primarul Ivan Claudiu Brînzanic ne avertizează că în zona unde vrem să urcăm a fost anul acesta atac mortal de urs, la un om ce-şi vedea de fâneaţa lui…
# Sus la munte, pe urme de urs
Urcăm din centrul Remeţiului pe asfalt, apoi pe drum betonat şi apoi pietruit, pe drum industrial, ce duce la cariera de andezit. De aici s-a exploatat inclusiv pentru lucrările de îndiguiri făcute în zonă, dar nu numai. Andezit, piatră valoroasă! Lăsăm în urmă, pe drum, doi stejari falnici, seculari, absolut impresionanţi. Drumul ocoleşte larg, ca să poată urca spre munte, vedem vârful Debra, trecem pe sub el, e un neck vulcanic, precum emblematicul Ciontolan din Baia Sprie. Urcăm pe valea Bansca, iar în şaua Măgurii ajungem la Cruce. Nu e nici o cruce… e un sens giratoriu în toată regula, semnalizat, din piatră, ce desparte drumuri forestiere. Da’ ce căutăm noi, de fapt? Piatra cu Iezer. Evident, în primărie, pe hărţi de detaliu sau silvice, aşteptările noastre erau să găsim…un iezer. Un izvor, o zonă inundată, mlăştinoasă, mărginită de stânci. Ce-i drept, o recunoaşte şi montaniardul Ionică Pop: „Ăsta nu e traseu turistic, nu e drum turistic. Pe aici e clar că n-au călcat, nu e urmă de turism în zonă”. O luăm spre est, pe drum forestier, spre Piatra Săpânţei, emblematică. De pe partea dreaptă a drumului vin ape pe grohotişuri, dar fără cascade memorabile. În schimb, într-o baltă făcută de acele ape de munte, vedem spectacolul acvatic neaşteptat. Tritoni în perioada de înmulţire, broaşte de la munte, un şarpe care încerca să facă selecţia naturală… Lăsăm în stânga Grădina lui Surdu, poieni cu foste livezi. Pe drumul forestier, primul mister. Suntem deja pe teritoriul Săpânţei, e o zonă în care, ne spun ciobanii, s-a tăiat prosteşte în anii 90. Şi nimeni n-a plătit. De-a lungul drumului sunt trunchiuri de seculari imenşi, groşi de nu-i poţi cuprinde, lăsaţi să putrezească. Apoi, în poiana de sub Piatra Săpânţei, o pădure de cioate, albite, ce aduc cu un cimitir al elefanţilor. Par oase. Şi chiar sunt… scheletul pădurii ce a murit din cauza indolenţei.
Întâlnirea cu stâna ce se înfiinţa, cu gazda şi cu ciobanii, ne lămureşte şi asupra destinaţiei noastre. Nu există nici o Piatră cu iezer, ci o Piatră cu Iezuri. Iezuri de la Viezuri, pentru că odinioră, oamenii mergeau acolo cu suliţe şi vânau viezuri care se ascundeau printre stâncile care dealtfel se aflau la picioarele noastre, mai la vale, spre Săpânţa, la vreo 3 kilometri. Dat fiindcă am parcurs deja vreo 8 km dus, dat fiindcă viezurii nu mai sunt, dat fiindcă ne ameninţau câinii de la stână şi nu scăpasem de spectrul ursului mâncător de gospodari, ne-am întors spre maşina lăsată departe. La giratoriul amintit, la un foişor pe care cineva a scris, cu umor, ”Păstraţi cici!”, curat adică, unde am găsit şi o familie la picnic. În pur stil muntean. Un ATV, două femei blonde, cu bujori în obraji, plus 3 copilaşi. Toţi cocoţaţi şi agăţaţi care-cum, pe ATV. Condus de una dintre blonde, evident.
# Peste toate, belvederea
Intenţionat n-am amintit ceea ce a fost de văzut de-a lungul întregii drumeţii, pe partea stângă. Dar merită detaliat. Încă de pe valea Bansca, dar cu cât urcam mai la munte cu atât mai impresionant era. Se vede perfect Culoarul Tisei. Satul Remeţi, străjuit de vârful Debra, mai să-l poţi desena. Dincolo, spre stânga, o parte din Teceul Mare, un lac, apoi satele Bedevlya, Teresva, un râu traversat de cale ferată. Care cale ferată? Cea despre care localnicii se tot roagă de autorităţi să se redeschidă, una din ultimele căi ferate cu dublu ecartament, cuşine şi pentru trenul clasic, şi cale ferată îngustă, de Mocăniţă. Traseul vine şi traversează în România, la Câmpulung la Tisa. E închisă, spre dezamăgirea celor ce fac oricum micul trafic, specific oricărei zone de frontieră din lumea aceasta. E simplu, nu s-a inventat nimic pe Culoarul Tisei. Dacă o marfă e mai ieftină în ţara vecină, o iei şi o vinzi aici şi faci profit. Punct, nimic exagerat de ilegal, câtă vreme nu se depăşeşte o limită. Cum e cazul ţigărilor, la acest moment. Revenim la peisaj. Vedem Săpânţa cu Teresva vizavi, dar mai departe vedem şi Câmpulung la Tisa, cu Hrushovo, vizavi. Apoi, Tisa face o curbă mare, muntele urmează firul (de fapt invers, râul şi-a făcut cale după sinuozităţile şi puterea muntelui) aşa că nu mai vedem mai departe, Sarasăul cu vecinul Dibrova, ori Sighetul cu vecinii Slatina, Apşa de Mijloc şi Biserica Albă. Vederea aceasta îţi dă o privire de ansamblu şi te duce cu gândul înapoi, în istorie.
# Felia de istorie
Nu cu mult timp în urmă, istoric vorbind, Tisa era un „Mare Nostrum” al Maramureşului, iar satele de dincolo erau Apşa, Slatina, Teceu, Dobric, Strâmba, Rahău, Poiana Cobâlea. Fie vorba între noi, şi mănăstirea Peri a fost dincolo, nu pe locaţia actuală de la Săpânţa, nici o legătură istorică între cele două, câtă vreme cea legendară fusese dărâmată în 1657. Şi devastată. Din aceeaşi zonă vine, se spune, şi singurul sfânt al Maramureşului. „Sf. Ierarh Iosif Stoica Mărturisitorul a fost episcop al Maramureşului. S-a născut în secolul al XVII-lea, iar în anul 1690 este ales episcop al Maramureşului. A mai avut şi rangul de Ierarh al „Stavropighiei patriarhiceşti a Ţarigradului (Constantinopol)” precum şi „administrator al Mitropoliei Bălgradului, Ardealului şi altele”, după cum scria pe antimisul său din 1693. În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunţarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale. A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste şi de calomnii ce i s-au adus”, scrie orthodoxwiki.org, în timp ce alţi istorici, mai…pământeni, scriu despre el că s-a aflat în mijlocul controverselor privind trecerea sau nu a bisericii la limba română, dar şi a susţinerii sale de către calvini, în defavoarea catolicilor, scrie prof. Marian Nicolae Tomi în lucrarea „Maramureşul istoric în date”. 1675 a fost anul în care sinodul Bisericii ortodoxe de la Alba Iulia a decis caterisirea tuturor preoţilor care slujeau în altă limbă decât cea română… Înaintea lui fusese episcop o altă legendă, Sava Brancovici. Episcopul Maramureşului, Iosif Stoica, actualul sfânt, a fost contemporanul lui Pintea Viteazul! Doi sfinţi ai Maramureşului, amândurora li se potriveşte vorba aceea cu eroii ce trebuiesc luaţi ca atare, nu documentaţi prea bine…
Revenim însă la traseul nostru. Am căutat Iezer, am găsit (v)iezur. Ne-am temut de urs, dar era să ne mănânce câinii de la stână. Am căutat stânci şi am găsit belvederi absolut încântătoare. Am aruncat şi o privire spre trecut, spre o margine de imperiu. Ba de imperii, socotim şi URSS-ul!! Ăsta ne e Maramureşul! Surprinzător, demn de luat la pas!!!
Cam bolovănos copilul ăsta! Ar trebui să mai pună mâna si pe istoria adevărată a Maramureșului!