Înainte să cădem în capcana patriotismului local, precum la reportajul de săptămâna trecută, ar fi bine să ne întoarcem spre noi înșine. Om fi noi aici pe „pe-un picior de plai/Pe-o gură de Rai”, dar merităm asta? Respectăm în jur încât să trăim cu ideea că suntem irepetabili, noi și locurile, de neînlocuit, intangibili? Recentele aprinderi masive de terenuri spun altceva. Apoi, ne amintim ultima încercare de abordare a peșterii Boiu Mare, arie protejată de interes național de categoria a 3-a. Erau gunoaie aruncate de sus, trebuia să calci efectiv pe gunoaie și mirosea pestilențial a cadavre de animale aruncate, deci pas…
Insulă „de lux”
Haideți să trecem împreună în revistă câteva din locurile ce n-ar merita un asemenea tratament. Primul… micul nostru Ada Kaleh! După insula de la Vadu Izei, oarecum domesticită, următoarea insulă ce ar putea găzdui o minicivilizație e cea de la Răzoare, de pe Lăpuș, de la intrarea în defileu. Ne întoarcem, an de an, cu speranța că o găsim impecabilă, ba poate cu o căsuță de vacanță sau un chioșc de plăcinte pe ea… cu podețe, loc de baie și… visăm doar. 
Am revenit anul acesta. Locul geme de gunoaie, culmea, mai puține cumva ca anul trecut, datorită podului de gheață ce probabil a dus totul în jos, cu bune și rele. Pe mal spre Răzoare, se văd clar urme de turism, de la mese și vatră de foc la toaletă improvizată, în stil rustic. Pe apă însă, gunoaie. Mizerii. Vegetația de pe maluri și de pe insulă e afectată de trecerea ghețurilor, copacii sunt beliți de coajă pe unde au trecut zăpoarele. Peste apă, vine valea Peteritea. Să nu credeți că ea a scăpat de gunoaie. Deși „în delta văii”, la vărsare, e poate cea mai mare leurdă ce apare în Maramureș. Degeaba. Peste tot se văd urme de animale, pe nisip, ba se văd și lucrări hidrotehnice făcute de castori! Locul acesta merită mult, mult mai mult!
Munte cu steril și rumeguș
Un alt loc cu care e păcat că suntem contemporani în forma dată este Baia Borșa. Cartierul în sine, conservat fără voie, datorită hățișurilor birocratice a la REMIN, e o mărturie a civilizației minerești de anii 70-80, are parfumul său de necontestat. Blocuri cenușii, case mărunte, iazuri de steril. 
Dacă o iei spre munte, spre Toroioaga, ai cariere, exploatări de lemn dar și mult, mult gunoi. La podul de peste pârâul Secu, afluent al Cislei, se aruncă orice, de la menajer la rumeguș și laturi din gatere. Apa Cislei e vizibil poluată, malurile sunt roșii. Dar ce e mai sus? Guri de mină din care una „specială”, de care ni se spune că străbate muntele și iese…pe Valea Vaserului, în zona Măcârlău – Ivășcoaia – Catarma! Prindeți ideea? Cât potențial? Pe o altă rută din Baia Borșa, pe lângă Cisla, treci de iazul uriaș ce era să înece Borșa cu decenii în urmă, la inundațiile din 2008, drumul te duce sus, sus, pe graniță, în munții Maramureșului, la Fântâna Stanchii, cu coborâre, evident tot offroad, spre pasul Prislop! Dar atmosfera e de ruine miniere și de poluare, în ciuda pădurii odinioară rase, ce își revine!
Pădurea care ne hrănește
Dacă urci spre munte, la Săpânța, dincolo de păstrăvării, ai de văzut noblețea de odinioară a munților Gutâi-Igniș. Două cascade impresionante, pădure cât vezi cu ochii, apoi sus, un gol de munte din care te poți îndrepta spre vest…spre Negrești-Oaș, spre sud adică spre Poiana Dumitru și spre Baia Mare sau spre sud est, cu câmpul Tătaru, cu ieșire spre Mara ori spre Izvoare și apoi spre Baia Mare. Totul e să nu fii atent în jur. E o mostră de antropizare dusă la extrem. Cu excepția a 2-3 turiști și ăia rătăciți, nimeni nu urcă la munte fără să caute, să ia ceva. Lemn, piatră de andezit, ciuperci, apă pentru microhidrocentrale, orice. Da’ să ia ceva. Fiecare mașină are încărcătură, fiecare cară ceva la vale. Și muntele geme, dar se supune.
Munții Lăpușului, cică ai nimănui
Nu așa. Se spune, între oamenii de munte, că munții Lăpușului, între Gutâi și Țibleș, sunt cam neumblați. Da, de turiști. În rest, acolo sunt de toate. Steril și tăieri la Budești sus, dincolo de mănăstire. Deasupra Băiuțului, acolo unde se naște râul Lăpuș, e plin de mine și de apele roșii aferente, plus steril. Drumul de Botiza-Groșii Țibleșului a fost o binecuvântare când s-a făcut, dar vorba montaniardului Ionică Pop, e primul drum forestier asfaltat din România… Se strică pe zi ce trece, e abuzat de exploatări și reparat de nimeni.
Evident, lista nu se încheie aici, am dat doar câteva exemple. Nefericit loc, de altfel impresionant, este Izvorul Albastru al Izei, unde sunt construcții fel de fel și se mai pregătesc să apară, în timp ce cărarea spre adevărata atracție, Peștera Izei cea încă neparcursă în totalitate, e calamitată, luată de ape pe alocuri. Alt loc de care ne e efectiv rușine e trecătoarea din județul Maramureș în județul Cluj, singura noastră „graniță” cu capitala de Nord. De la Boiereni spre Măgoaja, locul geme de gunoaie, drumul e rupt în curbe, se aruncă mizerii masiv, nu un tampon, nu un PET… industrial, organizat, în toate văile. E traseul pe care a venit agale, călare, cu sute de ani în urmă, Pintea Grigore Viteazul, din Măgoaja lui natală în Maramureșul care l-a adoptat și da, ucis, apoi făcându-l erou nemuritor și emblemă. Mai mare rușinea…
