Din nou despre moștenirea Gojdu

Recent, am citit o știre care m-a îndemnat să scriu acest text. Domnul Sebastian Burduja, fost ministru, a făcut un apel să semnăm o petiție pentru a aduce moștenirea Gojdu acasă. Pentru a ne respecta istoria și eroii. Scrie demnitarul Burduja: „Astăzi vă îndemn să semnați această petiție pentru ca Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Finanțelor, împreună cu toate părțile implicate, să reia imediat procesul de executare a testamentului lui Emanuil Gojdu și de recuperare a patrimoniului ce ne aparține.” Interesantă provocare pe căldura asta. Despre această întâmplare istorică am mai scris. Așa că reiau ideile mele despre acest fenomen care ne privește. Că după tezaurul de la Moscova, averea Gojdu este cea mai mare pierdere pe care a suferit-o România în istoria recentă. Despre acest trist episod s-au scris numeroase articole de atitudine, de regret, fiecare fiind semnat cu lacrima poporului român.
Nu am priceput care a fost substratul unei decizii controversate a guvernului român. Ziarul Lumina scria povestea acestei moșteniri. Așa a fost evocat, cu pioșenie, Emanuil Gojdu. Preotul-academician Mircea Păcuraru rememorează personalitatea lui Gojdu. Să recapitulăm destinul acestui mare bărbat al conștiinței naționale și moștenirea lui. Face parte din marea familie a aromânilor, despre care Petre Țuțea spunea că ei nu-s români, ci superromâni. S-a născut la Oradea, în februarie 1802, din părinți Ana și Atanasie. Studiază la Oradea și Bratislava, fiind absolvent al Facultății de Drept. Tânărul avocat lucrează la Pesta, unde îl cunoaște pe studentul în drept Anastasia Șaguna, viitorul celebru mitropolit Andrei Șaguna.
Devine unul dintre cei mai străluciți avocați ai vremii, înstărindu-se prin forțe proprii. Cumpără case în centrul Budapestei, moșii, terenuri intravilane, deține acțiuni și cărți de valoare. Cu o viață personală zbuciumată, două căsnicii, o fiică moartă la un an, rămănând fără urmași, are temeiul sufletesc ca întreaga sa dragoste să se îndrepte spre studenții români, oaspeți ai familiei lui. Cu o carieră profesională de răsunet, intră și în politică, în administrația imperiului. S-a remarcat prin discursuri parlamentare cu ecou în rândul românilor. Andrei Șaguna îl sfătuiește să convoace un congres national, care să formuleze chipul și modul egalei îndreptățiri a nației și a limbii române. După o activitate patriotică răsunătoare, se stinge din viață în anul 1870. A rămas în istoria neamului său prin celebrul Testament din 4 octombrie 1869.
Decide că întreaga avere o lasă în întregul ei acelei părți a națiunei române din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă, administrată de o fundațiune permanentă care va purta numele «Fundațiunea lui Gojdu». Pragmatismul, patriotismul și profesionalismul juridic al lui Emanuil Gojdu reies, cu claritate, din limpezimea articolelor testamentare. Fundația a sprijinit tineri români care s-au calificat pentru “cariera artistică, preoțească și învățătorească.” Prin vreme, Fundația a avut peste 3000 de bursieri români, unii devenind reputați savanți în varii domenii de activitate. În știință – Victor Babeș și Traian Vuia, în istorie – I. Lupaș și Silviu Dragomir, Vasile Stoica, C. Daicoviciu, în literatură – Octavian Goga și Aron Cotruș, în teologie – Miron Cristea și D. Stăniloaie. Toți au studiat în universități din Austro-Ungaria, în Germania și în alte țări, putând studia numai cu aprobarea Guvernului român. Mulți dintre ei au avut un rol hotărâtor în pregătirea marelui act al Unirii Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918.
S-au întreprins multe acțiuni pentru respectarea testamentară a lui Gojdu. După Marea Unire, Ungaria a boicotat activitatea Fundației, ajungându-se și la blocarea conturilor. După mai multe negocieri, partea maghiară, în 27 octombrie 1937, pune la dispoziția Fundației întregul patrimoniu din Ungaria. A fost recunoscut oficial, de către statul maghiar, dreptul de proprietate a statului român asupra averii Fundației Gojdu, din Budapesta. A urmat Dictatul de la Viena și bolșevizarea Ungariei. După 1989, s-au reluat discuțiile dintre cele două țări. În 1996, s-a reînfințat la Sibiu Fundația Gojdu, sub conducerea academicianului Ioan-Aurel Pop, iar din 2005, președintele Fundației a devenit ÎPS Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, iar membri de drept toți episcopii români ortodocși din Transilvania, Banat și Ungaria (Sentința civilă 608/ 1996).
Însă intervine vipera politicii. În 25 octombrie 2005, se semnează Acordul guvernelor Ungariei și României asupra înființării Fundației Publice Ungaro-Române Gojdu, competența și func­ționarea ei revenind Ungariei. Acordul a fost semnat de ministrul român de Externe, din guvernul Tăriceanu, istoricul Mihai Răzvan Ungureanu, și un secretar de stat maghiar, Andras Barsonyi. Președintele României era Traian Băsescu. Înalții ierarhi ortodocși ai Ardealului au reacționat prompt și vehement, solicitând Parlamentului neratificarea Acordului. Aceeași solicitare și din partea Academiei Române, condusă atunci de Eugen Simion. Fără nici o izbândă. Esența acestei probleme este că România a renunțat la revendicările bunurilor materiale ale Fundației, situate în Budapesta, evaluate la 1 miliard de euro.
Le-am văzut la fața locului, Curțile Gojdu, cu veteranii maramureșeni, conduși în acea vreme de rezervistul Aurel Ciolte. A mai rămas doar o capelă, unde se fac slujbe ortodoxe, unde se mai adună români. Cum se numește acest act? Dărnicie sau trădare? Guvernul maghiar a vândut Curțile Gojdu unor oameni de afaceri ciprioți. De aceea petiția demnitarului român Sebastian Burduja, de a aduce moștenirea Gojdu acasă, mi se pare de luat în seamă. Închei cu urarea creștinească din Testamentul marelui român Emanuil Gojdu: „Dumnezeu cu voi, iubită patrie și națiune, iubită soție și neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiți amici!”