Deși unii ar fi vrut să NU, Maramureșul a înaintat și el în timp. Am fi vrut să ne păstrăm identitatea veche, dar riscul era să rămânem și mai în urmă decât suntem. Până una-alta, vedem panouri fotovoltaice pe case, eoliene, mașini electrice, drone de filmare la fiecare manifestare culturală. Etalonul în ceea ce-am dori noi să fie Maramureșul ni l-a dat, cu ani în urmă, un tânăr ce împletea un gard de nuiele în Budești. Am oprit la el, l-am întrebat… era IT-ist… dar își dorea gardul rustic și învățase de la un bătrân cum să facă. Așa da.
Dar pe traseu am pierdut meserii. Unele au devenit desuete, dar tot le regretăm. Prima pierdere evidentă, ce avea un parfum aparte, podarii, cei cu bacurile lor, cu care treceai Someșul. Au dispărut grație… podurilor, nu?
La Ulmeni, Chelința, la Seini, nu mai sunt. La cap de pod la Ulmeni a rămas căsuța lor, acum trecătorii aruncă gunoaie acolo. Mai în aval se mai vede un bac, dus de ape probabil, dar întreg. O altă pierdere- vărarii. Ultimii activi i-am văzut, în anii 90, în satul Baba. Au mai fost vărari și în Coaș, ei erau un fel de răsfățați ai Cetății de Piatră a Chioarului, în schimbul varului și al lucrărilor făcute temeinic la cetate, li s-a permis să-și ridice biserică de piatră. Singura din zonă! Alți vărari am avut în Baba, cuptoarele erau în Cheile Babei. Nici urmă de cuptoare, doar le ghicești locația, dar găsim totuși unul surpat. Vărarii spărgeau piatră de calcar, făceau anume cuptor din cărămidă, apoi ardeau varul, îl puneau ulterior în gropi. 
Se tencuia cu el. Mai târziu, de la a pleca cu carul cu var până-n Borșa revenind cu bani grei, au ajuns să mai fie căutați doar de pictorii de biserici, ce făceau pictura numai pe pat de var. Au apărut gleturi din ce în ce mai de fițe și… gata. Oprim în Baba și întrebăm doi vârstnici, cam de o săptămână, dacă mai face cineva var. Nici vorbă, s-a dus meșteșugul și datina. Nu mai face nimeni.
Mai țineți minte că la fiecare intrare în sate era un atelier de fierărie? Încet-încet, fierarul a pus mâna și pe aparatul de sudură, mai un arc, mai o punte, mai un ax de car. Și s-a dus fierarul, potcovarul. Nu-s! Practic, nici n-ar mai fi de unde, potcoavele le găsești acum la magazine de bricolaj și pe EMag, aduse direct din China (vezi foto). 
Cu cuiele aferente. Cu un drum, am aminti marii meseriași ai Băii Mari, cu atelierele lor din Centrul Vechi. Geamgii. Strungari… chiar așa, unde ni-s marii strungari de la IMMUM, IMUAS, IMRAUT? Dar cei ce făceau ferestre? Cine mai știe să facă azi ferestre? Am căutat meșter local de obloane de lemn… nțțț, dar am găsit iar pe EMag, la peste 1000 de lei un oblon de fereastră. Nu mari, la un metru/un metru.
Mai regretăm și dispariția Minerului. Zău. Da, atunci, odată ca niciodată, se considerau elite, aveau program scurt, salarii mari, drepturi, facilități. Dar acum îi plângem. Dacă prin absurd, se descoperă în Maramureș un zăcământ fabulous de pământuri rare, de care caută unii și alții în Madagascar și-n Islanda ori Groenlanda…ce ne facem? Cine-l exploatează? IT-iștii? Noi, jurnaliștii? Vai de cozonacul nostru. „Ou sont les temps d’antan?”, cu trimitere la versurile poetului François Villon. Și dacă deplângem dispariția minerului, s-o tot deplângem și pe a cosașului. Îi mai țineți minte? Maramureșenii ce așteptau „o comandă” în centrul vechi, în zona toaletei/metroului/intrării în tunelul de sub Gutâi? Oamenii ce puteau cosi o zi întreagă, cu coasa adevărată, ba o făceau și la temperaturi extreme, în Bihor sau în Banat? Fără să renunțe la cămeșe, chimir și oiaga cu horincuță? Nici ei nu-s. Nici măcar la ei acasă, culeg sparanghel prin Germania sau căpșuni aiurea. Se vede pe Maramureș, nu-i cosit nicări, iar unde e, se aude tractorul cu coasă sau motocoasele.
O meserie ce a dispărut mai demult, nu din vina Capitalismului, e Plutăritul. Butinarii (da, butinarii, ei mai există dar sunt tributari noilor tehnologii, cu drujba și TAF-ul, nu cu firezu’ și țapina) mai curajoși legau buștenii cum numai ei știau și coborau, pe Vaser, pe Vișeu, până la Sighet, apoi chiar pe Tisa-n jos pe Dunăre. Legenda spune c-ar fi dus și sare pe plute, discutabil, sarea cu apa nu se prea împacă. La fel, că i-ar fi așteptat caii noștri mici de munte și ar fi tras plutele în amonte până la Budapesta. Tot discutabil, dar spre deosebire de Suceava, care a făcut ofertă turistică din plutărit (pe Bistrița Aurie, cea care izvorăște de la noi din Rodnei, de deasupra Șeii Știol), la noi plutăritul a dispărut. Nici măcar adunatul de lemne pe râu în jos din Defileul Lăpușului nu se mai face, cu țapine cu coadă lungă, cu femeile urmărind de pe mal, cu de-ale gurii și cu horinca aferentă.
Și-am mai avut meserii. Împletitori de coșuri, în special la Tămaia, dar și în comunitățile de romi. Pe-atunci nu erau încă romi… Mai avem păstorii, dar nu cei vajnici de odinioară, ce se luau de piept cu ursul, ei sunt duși, e cerere mare „pă Italea”, în sud și-n Sicilia. La turme de vaci nu mai sunt păstori, sunt familii de romi, cu copii cu tot. Am mai rămas cu 2-3 echipe ce mai fac dranițe, în Breb și la Sârbi. 
Meșterii de case de lemn, de porți și de troițe s-au rărit, îi numeri pe degete și da, lucrează la prețuri incredibile, imposibile. Pe mii și mii de euro. N-am mai văzut fântânari, cel puțin nu cu stilul vechi, deși recent, primarul Liviu Balint din Vima Mică ne spunea c-a chemat fântânari pentru un foraj la Jugăstreni și un meseriaș vechi a refuzat să sape unde s-ar fi găsit apă cu scanere/sonare, lui cu sârma de cupru nu-i dădea nimic. „Io vă săp, dați degeaba, aici nu este apă…”. Și l-a ascultat!
Și mai sunt meserii pe cale de dispariție. Abia de mai există un om per sat care e în stare să taie porcul și să-l porționeze ca la carte. Nu-s! Vremurile și supermarketurile, plus presiunea bolilor reale și închipuite au dus la subțierea meșterilor „în carne”.
Încă mai avem oameni ce țin pălincii că deh, sunt și fructe, e și cerere „de marfă”, dar lipsa apei va face ca unele să-și închidă porțile sau să deschidă numai toamna târziu, după ploi. Cumva, ni i-am dori pe toți cei de mai sus înapoi. Pe de altă parte, nu e loc de întors înapoi, în timp. Ar fi frumos, ar fi colorat satul, dar cu ce preț? Cu prețul dispariției din sat a mecanicului auto? A instalatorului ce montează centrale și fotovoltaice? A buldozeristului? Chiar a TAF-istului? Nu știm dacă e o evoluție ori vițăversa. Știm c-am pierdut ceva din noi. Am câștigat în schimb confort. Prețul îl vom afla mai târziu, mai încolo, peste încă o generație și peste alte crize mondiale energetice.
