Investigând în lung şi-n lat spaţiul geografic al Maramureşului, ca etnolog, ne-am convins că i se potriveşte pe de-a întregul epitetul de legendar. Câte nu a aşezat omul din popor în legende? Până şi monumentele istorice închid legende.
Castelul Blomber din Gârdani
În partea de vest a judeţului Maramureş, pe Valea Someşului, la confluenţa cu zona Codrului, se află comuna Gârdani. În inima satului, străjuieşte peste veacuri Castelul baronului Blomberg. Ultimul lui stăpân a instaurat în sat teama şi groaza. Am aflat povestea baronului, cu o ploaie de amănunte, cu episoade hazlii sau zbuciumate, de la Ioan Cirţ, veritabilă enciclopedie de folclor, care la data investigaţiei noastre, 1974, trecuse bine de şase decenii.
„Feri, Doamne, cât de rău o fost. Pă cine l-o prins aducând găteje (vreascuri) din pădure l-o băgat în coteţu’ găinilor să-l mânânce păduchii. Pă cine l-o prins culegând hribe din pădure, l-o închis în coteţu’ porcilor. Pă care-l prindea luând mere din merii lui, îi trăjé vro două zdiciuri că vedea numa stele verzi înaintea ochilor. Îi trecea pofta de mere. Da ce le-o fost mai ciudă la oamini o fost cum trebuia să-l salute pă el, ca să-i înjosască pă săteni. Când treceau pă lângă el, trebuié să iei clopu’ sau cuşma din cap, să faci o plecăciune ş-apoi să zâci tare: „Să trăiască măria sa, cu sânătate!” Da nici ţăranii n-o fost proşti. I-o înditat (instigat) pă copii să strâje după el: Să trăiască măria sa, cu sănătate, cu on c… mare pă spate”!
Interlocutorul râde cu hohot, apoi adaugă: „Amu’ v-oi spune o poveste de râs. Da asta aşe s-o întâmplat în sat. Îi o păţanie. Unu, Laurenţiu, de-i zâceam noi Lorinţ, s-o suit înt-on pomniţar şi culejea pomniţă (dude) în clop. Şi tomna o fo’ ieşită baronu cu cocia ceie mândră a lui, împistrită cu aor, cu doi cai albi ca spuma şi ca perinile de graşi. Când o trecut pă lângă pomniţar, Lorinţ din pom o strâgat tare:
– Să trăiască măria sa, cu sănătate cu on c… mare pă spate!
Baronul o sărit ca fript ş-o zâs:
– Ce-ai zâs? Stai că te-oi învăţa io!
Da’ până să coboare din cocie, pruncu’ o şî ţâpat iute clopu cu pomniţăle pă cai. Caii s-o spăriet ş-o luat-o la fugă. I-o prins picioarele cu dipleiele (hăţurile). L-o târât pă jos până-n marjinea râului. Acolo s-o oprit. De să băga în râu să-neca şi caii şi baronu, că-i afund râu’ acolo.
Zâceu bătrânii că averea rea nu piere. Apoi să si văzută uniforma lui austriacă albă, de baron, tătă era sfârtecată şi înverzâtă cum l-o tras pă jos. Apoi golondurile (şireturile) cele de aor împletite tăte erau rupte. Da’ el n-o păţât nimic, s-o zdăriet (zgâriat) on pic, că ce-i rău nu piere.
Vai, ce mânios o fost şi ce ciudă i-o fost că l-o ciufulit! Era în stare să-i omoare pă tăţi copiii din sat. Poate că-l puşca pă loc de-l prindea, că cine o fost că avea şi ptiştol (pistolet). Vai, cum umbla, pân tăt satu’, ca bolund, pă unde o fost copii, să-l prindă! S-o dus şi la Lorinţ acasă. Da’ pruncu ş-o ars clopu, că s-ar hi văzută urmele de la pomniţă pă clop. Şi când l-o-ntrebat că unde o fost în vremea aceie, el o zâs că la marhă. O tremurat el tăt din cap până-n picioare, da’ o scăpat”.
Interlocutorul face o pauză, că e vremea de dat la vite. Apoi reluăm firul legendelor palpitante pe care le închide castelul.
„Apoi acela o avut o comoară. Că n-o vrut să fie nimeni ca el. N-o mâncat numa’ din blide de aor, cu linguri şi furcuţă din aor şi cu cuţâte din aor. Vin beié din pahară de aor. La fel şi horinca. Apă beié din pahară de arjint. Fetele lui mâncau din blide de arjint. Tăte blidele, paharăle erau împistrite de-ţ’ luau ochii. Mi-o spus o femeie ce-o fost bucătăreasă la el.
Apoi, când o vinit armatele române, o trebuit să fugă. Şi comoara o îngropat-o înt-o cameră, în castel. Cine şti câte kile de aor şi de arjint o-ngropat, că şi forditauăle (clanţele) de la uşi le-o avut din aor. Pă tăte le-o-ngropat. Da’ o fo’ prost că o arătat locu’ şi o lăsat comoara în grija unui biriş (argat) la care i-o dat şi cheile.
Şi nici n-o fugit bine baronu’, că românaşu nost o şî vrut s-o şmanglească (s-o fure). S-o dus cu scule de săpat, da’ când s-o băgat în cameră, unde era comoara, şidé on omuleţ cu coarne, cu şapcă roşie în cap şi dohăné c-o chipă lungă. S-o spăriet. O fujit afară, o adus tămâie s-o aprins pă on ciob on pic. Dracul o fujit, s-o apucat de săpat. N-o săpat mult că o şi auzit sunând pling!, pling!. O scos comoara. O pus-o tătă înt-on coş tărcat. Doamne, cât era de veselos, sărea numa-n sus şi-n jos. O gândit cât de bogat a fi. Numa’ că comoara o fost pusă cu blăstăm. Ş-aceea şi de o iei n-ai noroc la ié. Ii a dracului. Apoi o fo’ prost că n-o-nvelit coşu şi pă drum unul l-o văzut că-l trage la pământ.
O zâs:
– Măi, ce ai în coş? Că, ia, te-a omorî coşu’!
I s-o uitat în coş şi i-o văzut comoara. L-o pârât. O vinit jăndarii şi i-o dat o mamă de bătaie că l-o hrănit de comori di ce-o şmanglit-o şi n-o spus la nimeni. I-o luat tăt ce-o săpat. Bag samă, i-o dus-o la Bucureşti”.
La o vreme, interlocutorul tresare.
– Staţi, că nu v-am gătat toate poveştile cu baronul! Mai am una. Ar trebui să mereţ’ la doişpe noaptea la castel, că văd că aveţi aparat şi să luaţi în chip stafia baronului. L-aţi puté lua noaptea?
– L-aş putea lua, lampa mea fulger bate la treizeci de metri, iar castelul nu e mai înalt.
– Să vă duceţi negreşit, să vă duceţi negreşit! Dar ar fi buni aiştea care fac filmuri. L-ar lua aşé cum umblă el prin aer.
– Cum se arată stafia baronului?
– Îi spăimos tare, îi lung. Îi în formă de om îmbrăcat în haine albe. Are picioarele lungi, trupul lung, mânurile lungi, grumazî lungi. Când mere dă din mâini şi din picioare, înoată prin aer. Să-nvârteşte roată deasupra castelului. Când mere, clăteşte capul în sus şi-n jos, ca şi când ar zâce: da, da! Nu poate umbla numa’ pân la cântatul cocoşilor, apoi nu mai are putere, că-i duh necurat acela, strâgoi ieşit din mormânt. N-are ce mere să-l vadă cine-i spăimos. Poate crepa inima-n el ş-acolea rămâne lăţât jos.
– Îs poveşti!
– Nu. L-am văzut io cu ochii mei. L-o văzut mulţi oameni din sat. Şi una, Estera, l-o văzut.
N-am mers să pândesc şi să fotografiez în miez de noapte strigoiul. În realitate, credinţele şi legendele brodate în jurul lui sunt cele mai răspândite. Şi ele aparţin universului arhaic al omului din popor. Un lucru este cert: frica şi groaza semănate între săteni i-au făcut intrarea în legendă.
Legenda bisericuţei din Şurdeşti

În apropiere de oraşul Cavnic, în aşa-numita zonă a Fisculaşului, mărginit de două drumuri, unul care o ia spre Cavnic, iar altul către Copalnic Mănăştur şi Ţara Lăpuşului, se află localitatea Şurdeşti, renumită prin celebra biserică de lemn cu turnul ei, veritabilă săgeată aruncată spre cer, vrând parcă să-l lege cu pământul. Nu întâmplător un savant italian a denumit-o „un mircolo dei miracoli” (o minune a minunilor). La intersecţia celor două drumuri, străjuieşte peste veacuri silueta unei bisericuţe de lemn cu mult mai veche decât sora ei cea mare. Legenda strămutării ei ne-a povestit-o Mihuţ Gheorghe, un om cât un munte, sfătos din cale-afară, neîntrecut cunoscător al tradiţiilor locale şi al istoriei satului. Parcă îl văd cum gesticula şi intona când depăna firul legendei, cu o dicţie bine versată la stărostitul la nunţi. De la bun început, a ţinut să ne convingă:
– Staroste ca mine nu-ţi afla şi de-ţi umbla cu opinci de fier.
Firul poveştii bisericii din Vârfu Cornului începe a curge domol din vocea de bas, bine articulată, a baciului Gheorghe.
„Apoi o fost on fecior frumos aicea în sat, Găvrilă a Danului, numa’ că de iubăreţ ce era nu ave păreche. I-o fost draji tăte fetile frumoasă, nu numa’ una, da şi din satele vecine care-o fost mai mândre. O fost aşe cum zâce horea: „Frunză verde viorele, / Tăte mândrele-s a mele, / Câte-s faine, frumuşele”. Când i-o vinit vremea de însurat, şi-o pus ochii pe una ce-o fost vinită di păste Deal. Fata n-o vrut a mere după el, că i-o ştiut rându’. Şi fecioru’ n-o ştiut ce să mai facă. S-o rugat, o ţânut post, o dat de slujbe pă la biserici şi pă la mânăstiri. Umblat-o şi pă la vrăjitoare, da dejaba. Fata nu l-o vrut. Când o fost odată i-o spus la fată:
– Să ştii că dacă nu vii după mine, io tăt te-oi avé, da atunci ţi-oi ascunde şi soarele. N-o ştiut fata că ar putea face aşa ceva, că fecior rău numa’ n-o fost, ba era şi găsdac.
O dată i-o ţânut calea lângă o pădure. O lovit-o şi şi-o bătut joc de ea cum o vrut şi cât o vrut, apoi n-o fost bugăt atâta, da o târât-o în pădure, o cusut-o de pământ la mânuri şi picioare cu crăcane de crenji şi o lăsat-o să moară acolo mâncată de fiare şi păsări. Aşe i-o fost sfârşitu’ la săraca fată. Mare păcat o făcut, feri Doamne, păcat de moarte. Nu ştiu de-o stat la temniţă ori nu. Bag sama că nu s-o ştiut că el o fost făptaşul. Da el tot o visat-o pă fată că mere la el şi zâce:
– Măi, Găvrilă, di ce m-ai omorât tomna ca pe-un câine şi ţ-ai bătut joc aşé de rău de mine? Că eu nu ţ-am făcut nimică. Să ştii că fundu’ iadului îi a tău. Îi vidé de ce chinuri îi avea parte şi nimeni nu te-a scoate de acolo. Că păcat de moarte ţ-ai făcut cu mine.
Fecioru’ să trezea spăriet tare din somn. Şi iar s-o rugat, o postit, o dat de slujbe. Da degeaba, tăt aşé o visat-o. Da o auzât el că este un călugăr bătrân la mănăstire la Bixad. I-o zâs călugărul:
– Vai de mine, mari păcate ai făcut! Tri, nu unul!
I-o spus că nu-l va ierta Dumnezo până nu va ridica o biserică în ceva sat. O auzât el acolo că la Valea Neagră, în Ţara Oaşului, este o bisericuţă de lemn de vândut. Repede o vândut pământ şi marhă şi-o cumpărat-o. Ş-o adus-o aici, la noi în sat. Doamne, bucuros o fost când o văzut-o gata! Apoi n-o mai visat fata ş-o putut muri şi el liniştit. O fost tare demult povestea asta (pe la 1750 n.n.).
De câte ori trec pe lângă bisericuţă mă gândesc că străjuind peste vreme, eternizează o poveste zbuciumată, o poveste tristă izvorâtă din dragoste şi gelozie furibundă.
Pamfil BILŢIU




























