În urmă cu patru ani, tînărul designer vestimentar Lorand Coza impresiona o ţară întreagă publicîndu-şi jurnalul intim în care îşi expunea tulburările de anxietate. Devenea, astfel, cel dintîi anxios care îşi făcea publică suferinţa expunînd-şi plin de curaj lupta de redobîndire a echilibrului. În scurt timp, cartea a devenit un real ajutor pentru cei suferinzi de anxietate, Lorand fiind etichetat de cititori drept un autor ce emana, prin intermediul cuvintelor aşternute, mult-aşteptata speranţă. Tocmai de aceea tînărul băimărean a decis reeditarea ei astfel că, în toamna acestui an, a ieşit de la tipar un volum mult mai complex, care continuă povestea de supravieţuire.
Şapte ani de suferinţă
Reporter: Recent, ai lansat ediţia revizuită a cărţii tale. Ce ai adăugat poveştii tale?
Lorand COZA: La începutul acestui an, mi-am propus să reeditez jurnalul meu intim, ţinut timp de şapte ani. Am simţit că este momentul să dau un suflu nou poveştii vieţii mele, să adaug o anexă numită “Confesiunile aceluiaşi anxios. După patru ani”, să spun lumii experienţele dobîndite în ultimii ani în lupta cu anxietatea. În plus, foarte multe persoane s-au arătat interesate să citească jurnalul meu şi eu nu mai aveam nici măcar un exemplar al cărţii.
R.: Cum ai rezuma acum experienţa ta scrisă legată de anxietate?
L.C.: Au fost ani de suferinţă, şapte la număr, timp în care ceream cu insistenţă explicaţii Divinităţii şi căutam vindecarea supremă: să redevin omul care am fost cîndva, neînfricat şi cu o poftă mare de viaţă. Asta pentru că, deodată, din omul care eram cîndva, plin de viaţă şi gata să mute munţii din loc, devenisem un fricos, un temător de cele mai simple lucruri. Nu mai puteam să intru în supermarket-uri, în locuri aglomerate, nu mai reuşeam să fac nici o performanţă, m-am retras în cochilia mea şi mă rugam cu disperare să nu mor. Teama de moarte îmi acaparase întreaga minte. Nu de puţine ori, înainte să mă culc, mă spălam, mă aranjam, mă îmbrăcam şi chiar mă încălţam pentru ca, în cazul în care voi muri în timpul somnului, cei care mă vor găsi să nu mai fie nevoiţi să mă pregătească de înmormîntare. Atît de departe ajunsesem cu temerile.
Sfaturi practice pentru ajutorarea celorlalţi
L.C.: Acum, sînt pe un drum mai bun datorită tratamentului medicamentos, psihoterapiei şi credinţei în Dumnezeu. Cineva, acolo sus, mi-a dat o nouă şansă, m-a reînsănătoşit. Nu total, însă destul cît să înţeleg că “norii negri ai tristeţii sînt doar nişte încercări ale lui Dumnezeu”.
R.: Pentru cei care încă nu au citit cartea, în ce fel ai structurat-o?
L.C.: “Confesiunile unui anxios” (titlul cărţii, n.r.) prezintă experienţa mea cu anxietatea, o poveste tristă, dar cu un fel de final fericit. Este structurată în mai multe părţi astfel încît prima jumătate a cărţii vorbeşte despre lunile negre, pline de suferinţă, confuzie şi teamă, în timp ce, spre final, cînd “soarele” a început să iasă pe strada mea, dau sfaturi practice pentru ajutorarea celorlalţi. Acum, această carte este de un real ajutor şi pentru mine însumi pentru că, atunci cînd mai vin “norii” peste mine, răsfoiesc prin ea să îmi reamintesc ce să fac pentru a redeveni netulburat.
R.: Ce te-a determinat în primul rînd să aşterni în cuvinte aceste probleme ale tale?
L.C.: Nu a fost un lucru uşor să îmi fac publice confesiunile, să fiu vulnerabil în faţa suferinţei, să dezvălui oamenilor punctele mele sensibile. Poate că am greşit făcînd-o sau poate că nu. Însă, mie mereu mi-a plăcut să fiu lîngă oameni şi nu deasupra lor, să ne bată inimile la unison, să vibrăm pentru aceeaşi stare şi să simţim că putem să ne fim sprijin. Dacă fiecare are un rost în viaţă, al meu este acela de a dărui. Aşa mă simt util, astfel îmi găsesc rostul. Pînă la urmă, puterea exemplului este cea mai bună. “Fii tu însuţi schimbarea pe care o doreşti lumii”, spunea cineva, aşa că eu am hotărît să-mi fac publice trăirile să pot ajuta alţi oameni prin experienţa mea.
“Astăzi sînt alt om, am dobîndit curaj şi m-am cunoscut întocmai”
L.C.: Şi culmea, am reuşit. Am format grupuri de suport cu oameni din toate zonele ţării, ne scriem zilnic, corespondăm şi ne-am propus să facem întîlniri o dată la două luni, un fel de terapie de grup, prin care încercăm să ne reechilibrăm şi să redobîndim starea de bine.
R.: Prin urmare, acest volum a devenit un sprijin pentru cei care se confruntă cu probleme similare…
L.C.: Cartea mea a devenit un balsam pentru sufletul celor care se confruntă cu anxietatea. Nici nu ştiţi cît m-am bucurat cînd am văzut că oameni din toată ţara îmi scriu şi îmi mulţumesc că le-am redat speranţa. Sînt primul suferind de anxietate care îşi face publică experienţa. E un act de curaj care a fost terapie pură chiar şi pentru mine însumi. M-am temut mereu că voi face vreun atac de panică în văzul lumii, iar oamenii mă vor desconsidera. Prin publicarea confesiunilor, nu doar că m-am spovedit întregii lumi, ci am devenit un exemplu de reuşită. Acum, după patru ani de la publicarea primului volum şi la cîteva săptămîni de la reeditarea celui de-al doilea, sînt acelaşi anxios. Nu ştiu dacă mă voi vindeca vreodată total, însă ştiu că astăzi sînt alt om, am dobîndit curaj şi m-am cunoscut întocmai. Astăzi ştiu că, atunci cînd va veni din nou ceaţa peste mine, trebuie să trag adînc aer în piept, să respir corect şi să privesc viitorul cu încredere. Acum ştiu că eu singur mă tulbur, dar tot eu pot să mă scutur de cele rele. Privesc înainte!
