Note de lectură. Terezia Filip – Seducţia absolutului. Exerciţii de hermeneutică eminesciană

0
906

A interoga permanent textul eminescian, evitând să-şi închidă sensurile, pentru a-i sonda limitele pînă la care poate genera noi interpretări, este miza hermeneutică pe care ne-o propune noua carte a Tereziei Filip, Seducţia absolutului. Exerciţii de hermeneutică eminesciană (Ed. Proema, Baia Mare, 2015). De altfel, trilogia de studii rezervată lui Nichita Stănescu, din ultima vreme, a demonstrat că autoarea face proba unui exerciţiu hermeneutic care desface textul poetic până la deconspirarea sensului genuin, făcîndu-l accesibil cercetătorului, dar şi provocînd textul să-şi multiplice ideile şi sugestiile dincolo de suprafaţa înşelătoare a sensului prim.
Fragmentarismul ca metodă hermeneutică, prin descompunerea temei pe structuri complementare, oferă sugestii de lectură care nu se doresc a fi nici ultimele şi nici infailibile, datorită deschiderilor pe care le permite această disipare a întregului. Coduri poetice, moduri de reprezentare textuală, tipuri şi simboluri circumscrise unui ima­ginar postromantic, în cazul lui Eminescu şi, unuia neomodernist, în cazul lui Nichita Stănescu, configurează, ceea ce autoarea sugerează, ”seducţia absolutului”, un absolut ipostaziat în variile sale reprezentări, de la problema libertăţii la cea a identităţii, de la vocaţia mistică la cea mitică, de la stare tipic eminesciană la faptă şi trăire lăuntrică, de la contemplare la acţiune, într-un joc spectral al asocierilor spontane şi inedite. ”Fuga în lume” devine pretext al acestei călătorii hermeneutice, ca topos al unei libertăţi în care individul uman se descarcă de ”povara identităţii”. Departajarea între vocaţia orfică şi cea odinică, una a ”cîntecului şi a suferinţei”, cealaltă ”a înţelepciunii şi seninătăţii” conturează  un model poetic de atingere a absolutului printr-o complementaritate a contrariilor. De aceea şi poezia devine ”o sapienţia divină”, reflex al absolutului creaţiei şi sacralităţii tainice, într-o ”ţesătură de simboluri” deschise. Două coduri poetice transgresează imaginarul între cele două vîrste ale poeziei, cea romantică a lui Eminescu şi neomodernă a lui N. Stănescu.
Reuşite pagini de hermeneutică a textului eminescian sunt rezervate problemei iubirii şi a feminităţii, cu lecturi nuanţate şi iradiante ale textului Atît de fragedă. Terezia Filip intră în laboratorul de creaţie al poemului, segmentînd analizele în funcţie de mişcarea sentimentului şi de figura feminităţii în cinci secvenţe: fascinaţia femeii prin frumuseţe, vraja erotică a chipului, actul de ”străfulgerare a iubirii”, farmecul frumuseţii spiritualizate şi forţa renunţării prin transferul imaginii în ”icoană”. Iubirea devine, în celălalt poem ocurent, Sara pe deal, o cale de participare la misterul cosmic, prin cîteva repere topografice care ţin de ”dimensiunea metafizică a lumii”: atemporalitatea serii, spaţializarea şi deschiderea spre imaginea ”totalizatoare”, ”timp genezial şi ontic”. Sara eminesciană e ispita ”farmecului sfînt”, ”un exerciţiu, prin excelenţă poetic şi mistic, de participare efectivă la veşnicie”. Poate de aici şi iubirea ca stare de graţie, în termenii heideggerieni ai afectivităţii, prin care eul eminescian accede la misterul lumii şi sara deopotrivă timp ”magic, inspirator şi creator”, o fericită întîlnire dintre om şi divin.
Repetitive oarecum şi circulare, secvenţele rezervate poemului Sara pe deal  stabilesc o relaţie indicibilă între topografia spaţiului poetic şi stările erotice ale eului, iubirea contaminează ”ardent toposul ancestral”. Sensul privirii şi chemarea urmată de întrupare din poemul Luceafărul se află la graniţa dintre mistic şi magic, căci ochiul iubitei apare ca ”un centru al fiinţei”. El are rol contemplator, cu totul diferit de privirea devoratoare de la neomoderni. Disocierile între această poetică a feminităţii metafizice, a adoraţiei extatice la romantici, de tip Eminescu, şi poetica privirii mistuitoare, intempestive, agresive, la neomoderni de tip Nichita Stănescu, sugerează două coduri ale imaginarului, ca ”moduri de reprezentare poetică a iubirii”, fascinaţie, distanţare, spiritualizare, la primul, şi devorare, agresivitate, directeţe, la cel de-al doilea.
Adeptă a eseului-meditaţie, care instituie ipoteze de lectură, pe varii fundamentări teoretice (simbolică, mitologică, antropologică, ontologică, psihanalitică), Terezia Filip nu duce mai departe demersul într-un eseu-diagnostic, care să îndrăznească rostirea de adevăruri critice. S-ar părea că acest tratament subordonat, mai degrabă unui miraj al lecturii, eludează voit fixarea pe obiect şi, pe alocuri, transpar inserţii ale stărilor personale de lectură, provocatoare pentru eseistul hermeneut. Textul eminescian inspiră, dictează, nuanţează, exerciţiul hermeneutic, adulmecă sensurile adînci, respiră aerul inefabil şi rezultatul este sugestia şi ipoteza. Iată provocarea pe care ne-o lansează cartea Tereziei Filip: indicibilul adînceşte taina textuală pînă acolo unde atinge scoarţa-rest a corpului textual; dincolo e ”părere şi poveste”, cum spun unele variante ale Luceafărului.

Cornel MUNTEANU

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.