Una din numeroasele probleme ale societăţii româneşti actuale – la noi, parcă mai numeroase decât la alţii – este pericolul de a pierde o bună parte din valorile culturale ale poporului român şi încercarea, destul de dificilă, de a le păstra şi a le transmite generaţiilor viitoare. Ne referim aici mai ales la cultura şi civilizaţia rurală care, sub avalanşa înnoirilor de tot felul, se distruge şi se uită.
Din fericire, mai există oameni de bună credinţă, mai ales intelectuali care s-au născut în satul care mai păstra urme arhaice, care încearcă să salveze lucruri şi obiceiuri vechi şi străvechi, conştienţi fiind că ele fac parte din însăşi fiinţa poporului nostru şi ele trebuie păstrate şi cunoscute. Un asemenea exemplu ni-l oferă doamna învăţătoare ANUŢA BUŞTA, de la Şcoala Generală din Cuhea – Bogdan Vodă, care a hotărât să transforme casa părinţilor şi bunicilor dumneaei în casă-muzeu.
Pentru a sublinia însemnătatea casei pentru ţăranul român, reamintim cuvintele învăţatului etnograf Romulus Vuia: ”Casa este adăpostul în care se nasc, trăiesc şi mor generaţii, din a căror succesiune continuă se încheagă viaţa milenară a unui neam. Ea a fost adăpostul şi mărturia continuă a vieţii familiale şi economice a păturei rurale; ea constituie, prin urmare, capitolul cel mai însemnat din studiul civilizaţiei noastre populare. Fiecare casă ţărănească este un mic muzeu popular…” (Romuls Vuia, Satul românesc din Transilvania şi Banat. Studiu antropogeografic şi etnografic, Cluj, 1945, p.6).
Casa despre care vorbim se găseşte la Ieudişor, la mică distanţă după ce drumul se desprinde din cel al Văii Izei şi intră în Ieud, pe partea dreaptă. Ea prezintă trăsăturile caselor ţărăneşti vechi din Maramureşul istoric. Vechimea este apreciată la circa 120 de ani, ceea ce înseamnă că a fost ridicată înaintea Primului Război Mondial, aparţinând celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Au locuit în ea două generaţii, adică bunicii şi părinţii doamnei învăţătoare. Casa este făcută din lemn de brad, iar acoperişul este în patru ape. În partea din faţă, spre răsărit, dar şi pe latura sudică se găseşte prispa sau ”şatra”, stâlpii de aici având, în partea superioară, motive arhitectonice vechi, întâlnite şi la alte case maramureşene. Acoperişul este din draniţă, ca la toate construcţiile de acest fel din zonă. În jur se găsesc câteva anexe. Ograda este străjuită de un frumos gard împletit din nuiele.
Casa de la Ieudişor are cele două încăperi, să le zicem clasice, specifice caselor vechi, ”casa” – încăperea principală în care locuia familia şi ”tinda”, mai mică, în case se păstrau diverse obiecte care nu încăpeau în ”casă”. Întrucât aceste ”camere” erau relativ mici, trebuia ca spaţiul să fie judicios folosit. Experienţa vieţii i-a determinat pe oamenii noştri să-şi aranjeze lucrurile din casă, atât mobilierul cât şi ţesăturile, în aşa fel încât să se poată folosi de ele, dar să dea şi o notă de confort şi de frumos. Fiecare lucru trebuie să fie la locul lui. Aşa le găsim şi în casa doamnei Buşta.
La intrarea în ”casă”, imediat după uşă era cuptorul, folosit şi la coacerea pâinii, dar şi spaţiu de dormit pe timp friguros. El a fost, dar acum lipseşte de aici, doamna spunând că-l va reface. Urma patul din lemn cu ”lepedeu”, cergă şi pernă, iar deasupra, ”ruda” cu covoare vechi, cu motive geometrice. Sub tavan, pe ceilalţi pereţi stau icoanele, ”talgerele” înflorate, ca şi ”ştergătorile”. Masa este între ferestre, în colţul ei, cu scaune din lemn. Mai există ”laiţele” care sunt şi lăzi pentru păstrarea hainelor.
Casa de care ne ocupăm are toate aceste elemente, fiind reprezentativă pentru casele vechi din zona noastră. Pe jos este lut bătătorit. Un element mai aparte este groapa din tindă, unde se păstrau mai ales cartofii, pe timp de iarnă.
Apreciem, în încheiere, în mod deosebit, munca şi sacrificiul doamnei învăţătoare din Cuhea şi credem că ceea ce realizează la Ieudişor reprezintă un veritabil act de cultură şi de patriotism.
Text: prof. Ion Ţelman
Foto: prof. Aurel Ghilezan
