Vedem cu ochiul liber că dintre cei patru preşedinţi ai României postdecembriste cel mai vocal a fost Traian Băsescu. După plecarea lui de la Cotroceni a hotărît să rămînă cu frontul luptei politice. Şi-a făcut planuri serioase cu micul lui partid. Chiar visează la postul de premier. Mai crede că mişcarea lui politică va putea juca un rol decisiv în formarea majorităţii după alegerile parlamentare. Dacă va aduna suficiente voturi pentru a intra cu mica lui maşină politică în Parlament, Traian Băsescu le va da de furcă. Va pune condiţii grele. Cît nu ne-ar plăcea de el. Şi adversarii recunosc că este un politician redutabil. Temperamentul lui l-a transmis şi celor mai tineri. Şi în Maramureş aud o voce inspirată de liderul Băsescu. Numai că Băsescu este greu de imitat. Şi în rău şi în bine. În politică, se vede, copiile nu seamănă cu originalul. Ca un tenor răguşit într-un cor care a avut succes la vremea lui. Cu adoratori pe măsura funcţiei prezidenţiale. Stelian Tănase, într-un articol mai vechi detecta semnele unei adoraţii magice. Venite din toate părţile societăţii. Este cunoscută încrederea prin scris, acordată fostului preşedinte, de un intelectual care este pe lista Premiului Nobel de mai mulţi ani. Nu ştiu cum s-a dumirit omul de litere dar acum nici nu vrea să-şi amintească de acea perioadă sortită odelor. Să ne înţelegem: nu sînt împotriva celor care susţin un partid ori un lider deoarece politica se face cu adepţi. Dar sună fals cînd îţi părăseşti idolul după plecarea de pe tron. Sînt mulţi care ar dori să uite de iubirea pentru Băsescu. Oricum, cerneala rămîne pe degete, Băsescu a fost părăsit de mulţi dintre fidelii săi. Oameni pe care i-a uns în funcţii acum sapă la ce a mai rămas din iluzoriul soclu pe care ar fi trebuit să fie aşezată statuia. Dar scenele din teatrul lui Shakespeare sînt actuale şi în politica românească. Deseori oamenii noştri politici joacă şi în piese de Eugen Ionescu. Nici o jeluire nu fac deoarece îmi dau seama că aceste scenarii sînt vechi şi validate de vreme.
Pe acest fond, cînd slujitorii devotaţi s-au îndepărtat de el, iar cei tineri nu au exerciţiul adulatoriu Traian Băsescu a devenit cetăţean al Republicii Moldova. Mulţi au sărit să aplaude gestul. Mie mi se pare total neavenit. A opta pentru cetăţenia unui fost stat românesc mi se pare o greşeală. Ştiu, argumentele lui Băsescu sînt multe. Culmea, aici, pe un alt palier, se întîlneşte cu Ion Iliescu. Cel care a sugerat şi a acceptat votul parlamentarilor de a recunoaşte ţara românească de dincolo de Prut ca stat suveran şi independent. După cum văd lucrurile de aici, din Nord, după cum am scris, graba cu care au ridicat mîna aleşii de atunci ai neamului a dus la starea Basarabiei de astăzi. Dacă nu ne grăbeam, înţelepţi rămîneam! Poetul Ion Vieru scria că transformarea lui Traian Băsescu în unionist, a încetat în ziua în care a depus jurămîntul! Nu văd un substrat diplomatic de anvergură în această cetăţenie. Simbolismul nu prea are aderenţă nici efecte clare în politică. Am auzit şi varianta care ar fi în favoarea acestui gest. Năzbîtia că Traian Băsescu ar putea candida, la nu ştiu ce funcţie la Chişinău, este o tristă visare. Dacă am crezut în cetăţenia română acordată basarabenilor, după atîţia ani, mi-am dat seama că nu prea a avut un efect unionist ci a servit altora interese. Se vede că încercările în istorie pot avea efecte neaşteptate. Cetăţenia moldovenească (?!) a lui Traian Băsescu este un gest de paradă. Ridicolă şi jignitoare pentru idealul unionist. Aşa văd eu lucrurile. Ba mai mult cetăţenia se poate transforma în spectacol. Candidatul Dodon a transmis că îi va retrage cetăţenia dacă ajunge preşedinte. Sper să nu se întîmple iar Traian Băsescu să rămînă cetăţeanul de paradă. Unii au luat-o peste cîmpii. Cioloş este asemănat cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul iar doamna Laura primeşte Steaua regală a Suediei cu ode cu tot.
