Eram la începutul carierei de cercetător, cutreieram satele maramureşene, când am întâlnit un tânăr cu rucsacul în spate, umbla grăbit pe uliţele satului Vălenii Şomcutei. Era etnograful Sabin Şainelic, lucra de dimineaţă până seara, munca pe care o făcea de unul singur ar fi trebuit să fie prestată de mai multe persoane, dar el a suplinit-o pentru că avea pasiune şi dăruire pentru profesia aleasă.
De la început, m-a rugat să devenim colaboratori, propunându-mi ca, dacă voi vedea prin casele oamenilor obiecte vechi, de etnografie şi artă populară, sau obiective etnografice, să-i dau de ştire. Ne-a legat o strânsă prietenie, toată viaţa. I-am sărit în ajutor de multe ori. L-am dus la Preluca Veche, la un moş care fierbea horincă într-o oală de lut şi noi l-am tot bătut la cap până a vândut muzeului „căldarea”, cum îi zicea moşul, rămasă moştenire de la bunicul său.
E greu de descris truda pe care o depunea, uneori bătând drumuri lungi cu pasul, sub povara obiectelor cărate în spate. Nu o dată m-a întrebat dacă am la mine ceva merinde. Cunoscând mulţi oameni din satele cercetate, îl duceam la câte o familie unde să-şi stâmpere foamea şi să fie găzduit.
Sabin avea un simţ de invidiat al aprecierii valorii obiectelor achiziţionate. Spunea: „Eu nu cumpăr orice”. Pentru Sabin, obiectul etnografic achiziţionat avea două dimensiuni, documentară şi estetică. Pas cu pas, Sabin Şainelic a adunat multe obiecte de mare frumuseţe şi valoare, care au intrat în patrimoniul Muzeului Etnografic şi de Artă Populară din Baia Mare. Cine vizitează Secţia în aer liber a muzeului, îşi dă seama de valoarea obiectivelor etnografice aduse de Sabin în muzeu.
Sabin Şainelic ştia să se înţeleagă cu ţăranii, să se târguiască cu ei, căci banii pentru achiziţii erau puţini. Visul lui de a salva de la pieire şi de a pune în valoare comorile etnografice şi de artă populară s-a împlinit odată cu deschiderea Expoziţiei de etnografie de pe Dealul Florilor, am avut ocazia să-i văd reacţia de satisfacţie la acel unic eveniment petrecut în viaţa sa de etnograf. Truda lui a continuat apoi, şi cu aportul altor colegi, pentru înfăptuirea Secţiei în aer liber a muzeului, în care a jucat rolul de vioară întâi.
Cea mai fructuoasă colaborare de teren, realizată împreună, a fost înfiinţarea Muzeului etnografic al zonei Codru, la Băseşti. În vederea organizării lui, laolaltă, am bătut satele codrene pe jos şi am reuşit să adunăm, fără bani, doar milogindu-ne la proprietarii obiectelor. Îmi aduc aminte că, de teamă să nu dispară vreun obiect de valoare, o noapte am dormit singur, sub cerul liber, la Tămăşeşti. A doua zi, un binevoitor ne-a dat o căruţă şi le-am transportat la Băseşti, unde au fost puse sub cheie. Împreună cu Sabin, am organizat muzeul, care a fost desfiinţat, exponatele fiind aduse la muzeul din Baia Mare. Păcat de truda noastră de atunci!
Prea absorbit de căutarea de comori şi obiective etnografice, Sabin Şainelic nu a scris prea mult. Lucrarea „Zona etnografică Chioar” (Bucureşti, 1986), scrisă în colaborare cu soţia sa, Maria Şainelic, ne dezvăluie un cercetător etnograf priceput şi bine documentat. Studiul „Morile de apă din bazinul râului Lăpuş”, realizat în colaborare cu Janeta Ciocan, face parte din categoria celor de referinţă, ca de altfel şi „Bisericile de lemn din zona Codrului”. Nu putem omite articolele „Furcile de tors din Maramureş” şi „Tradiţie, unitate şi continuitate în Expoziţia de etnografie şi artă populară a Muzeului Judeţean”.
Dacă ar fi trăit, Sabin Şainelic, născut la Şomcuta Mare, în 1942, ar fi împlinit 75 de ani, dar sacrificându-se pentru muzeu şi-a distrus sănătatea, cum mărturisea. În dreptul său poate sta scris „o viaţă pentru muzeu”, până în toamna anului 1996, când s-a stins fulgerător din viaţă. Astăzi, Sabin Şainelic este uitat. I s-a uitat rolul de ctitor al muzeului, care ar trebui să-i poarte numele, sau măcar o placă-efigie, cu chipul lui, ar putea să fie aşezată la intrarea în muzeu, prin care să-i fie cinstită memoria.
Pamfil BILŢIU
