Mai ales vara terasa (prispa) este locul ferit de caniculă, cu puţină umbră numai bun pentru taifas. Într-o seară am înconjurat o masă cîţiva prieteni, mai mult sau mai puţin uitaţi, deoarece drumurile lor s-au croit prin Europa unii dintre ei, stabilindu-se pe unde le-a fost vîntul mai prielnic. Din vorbă în vorbă am ajuns la un subiect care mă preocupă, cu noua ordine a lumii discutat aprins, din care se desprind păreri suficient de fluide. Aşa am ajuns să emitem păreri despre cum ne vedem noi pe noi, cum ne văd alţii pe noi, românii, dar şi cum îi vedem noi pe alţii. Cu asta se ocupă imagologia, care sondează sistematic reprezentările pe care popoarele sau clasele sociale le au despre ele însele şi despre alte popoare. Preocuparea, ştim bine, este veche, ştiinţa este nouă. Cu deschiderea din ultimele decenii s-a ivit ocazia să ne cunoaştem mai bine dar mai ales să emitem păreri unii despre alţii dintre cele mai surprinzătoare. Amestecarea neamurilor ca în Turnul Babilonului pentru unii este de bun augur – forţa de muncă, pentru alţii este îndîrjire sub formă de garduri. Observ că de o vreme încoace noi despre noi avem o părere de speriat. Analiştii, comentatorii pe micul ecran alţi deontologi ne-au băgat în cap psihologia penultimului din Uniunea Europeană. De pe acest loc parcă nici nu avem dreptul la cuvînt. Cum se întîmplă adeseori. Privesc cu uimire cum oameni cu putere de analiză nu află în ruptul capului partea plină a paharului. Că există şi aşa ceva. Că doar România nu-i un pahar gol. Ne comparăm cu alte ţări. De cele mai multe ori comparaţia se face cu America dar şi cu alte ţări europene. Mi se pare o lipsă de realism şi mai ales ne facem mult rău cînd constatăm decalajul. Oricare renunţă la exaltarea gratuită va înţelege dureros de limpede că saltul spre America nu se face nici chiar în trei decenii. Nici dacă am fi avut filosoful conducătorilor şi nu puteam sări de la Cotroceni la Casa Albă. Nu mai avem răbdare să fim cum sîntem. Ni se aplică etichete de nu mai scoţi capul în lume.
La terasa cea cu umbră mi-a fost dat să aud mai multe sincerităţi. Fiecare după cum înţelege lumea. În ce mediu european a ajuns. Spune unul: „România este o ţară frumoasă dar nu ştim să o apreciem. Economia te face să te gîndeşti că singura cale să răzbaţi în viaţă e să munceşti în străinătate. Cînd eşti plecat îţi iubeşti ţara aşa cum este ea”. Altă părere: „Avem o ţară frumoasă pe care o folosesc alţii. Nu am ştiut să ne păstrăm resursele. Să vorbim cu alţii de la egal la egal. Trebuie să învăţăm să ne respectăm între noi. Mai întîi să ne respectăm pe noi înşine”. O altă opinie venită din Peninsulă: „Sînt mîndru că poporul meu nu este aşa rasist ca italienii. Eu le povestesc că istoria ne-a adunat de două mii de ani. Mă doare cînd aud românii care încep să-şi denigreze ţara”. Unul spune pur şi simplu că îi este ruşine că este român. Îl întreb: de ce? Îmi răspunde: „Citesc articole jignitoare la adresa românilor în presă: ţigani, hoţi, cerşetori, prostituate”. Sînt cuvinte cu care sîntem asociaţi. Mă opresc aici cu notările de pe terasă. Nu uit a spune că industria sondajelor este de multe ori cu foarte multe semne de întrebare. Nu am împărtăşit niciodată ideea unui pozitiv orb în care frumosul este peste tot iar urîtul a dispărut din ţară. Mă număr printre acei români care nu au iertat, jurnalistic vorbind, partea goală a paharului dar am fost atent şi lucid să decupez partea în care îmi place să trăiesc şi să rămîn şi după moartea mea. Ştiu că nu te poţi juca cu popoarele precum ar fi mingi de cîrpă (un joc din copilărie). Nici site-urile turistice nu sînt convingătoare. Depinde cum şi cu cine au dormit noaptea prin Carpaţi. O carte care îmi stă tot timpul pe masă în ultima vreme este „Psihologia poporului român” de Daniel David de la Universitatea din Cluj cu o serioasă experienţă americană. Ascultaţi ce spune omul de ştiinţă: „Potenţialul intelectual al românilor este la nivelul altor popoare vest-europene moderne precum francezii, britanicii, olandezii (…) Aptitudinile de a fi creativi sînt ca potenţial, în profilul de adîncime, la fel de dezvoltate la români ca şi la americani”. Este o carte lucidă în care ne putem regăsi cu bune şi mai puţin bune. Cheia de bază este argumentul. Le-am povestit celor de pe terasă despre acest volum. Zic ca domnul Motru: „Întîi lumina minţii şi pe urmă focul aprins al patriotismului”.
