Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin”. Pentru literatură este AUGUSTIN BUZURA

0
274

Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin”, cel care venea din când în când acasă în Berinţa, şi pe care bunica, măruntă şi iute, încerca să-l cuprindă cu mânuţele ei aspre şi noduroase, de parcă vroia să-l înnăbuşe, să-l acopere cu totul. „Dragu’ mamiii!”  –  şi i se lumina toată făptura aceea palidă şi osoasă, din care te izbeau doar ochii scânteietor de negri şi atât de adânci. Atunci, toată scena mi se părea, nu-ştiu-cum … aproape obişnuită. Acum mi se pare aşa cum era de fapt: de-o duioşie supremă.
În copilăria aceea ruptă din poveste, pe Dâmburii Berinţei, habar n-aveam că Buzura, firesc şi demn, construia din mers şi aducea cu sine pagini de istoria literaturii române. Pentru noi, copii fericiţi şi bezmetici, necoborâţi încă în lumea reală, orice vizită era un motiv de bucurie, pentru că îmi plăceau mirosul şi foşnetul musafirilor, îmi plăcea să admir, de dincolo de uşa de la camera de oaspeţi, mesele spectaculoase pe care le întindea mama. Acolo au stat Mircea Zaciu, Gheorghe Pituţ, Romulus Guga, Mircea Iorgulescu. Victor Iancu, Mircea Marian şi mulţi, mulţi alţii. Îi auzeam lui Buzura râsul sănătos şi molipsitor şi mă întrebam ce-or fi vorbind oamenii aceia mari şi gravi, unii dintre ei cu barbă, alţii cărunţi, alţii îmbrăcaţi ciudat… Păreau total neobişnuiţi, misterioşi, unii chiar fioroşi, dar absolut  fascinanţi.
Între noi a fost o dragoste destul de… nemărturisită, dar atât de mare şi de sinceră de ambele părţi. Cuvintele prea multe între noi nici nu păreau să-şi aibă rostul. Ar fi putut strica, ar fi putut risipi misterul…
De câte ori venea, îmi punea o mână albă şi fină pe creştet: „Ce faci copiliţă?” Niciodată nu ştiu ce răspundeam, pentru că mă grăbeam întotdeauna să-mi întâmpin verişorii, să le arăt ce-am mai desenat, ce-am mai cusut pentru păpuşă sau cât pământ am mai săpat din beci ca să fac vase de lut pe care apoi le pictam cu acuarele. Îi duceam prin curte, pe Coasta Popii, pe la nucul Ilichii, pe la tăul cu broaşte, cu sentimentul stăpânului care-şi prezintă domeniul. Şi, da… acela era tărâmul nepervertit al copilăriei mele…
Mi se părea firesc să-l ştiu mereu acolo: trudind nopţi peste nopţi, citind şi scriind, făcându-şi notiţe şi fişe, în singurătatea lui atât de fecundă. Mi se părea firesc să-l văd adesea trist, adesea nemulţumit, dar niciodată umil, niciodată plecând capul sau făcând paşi în spate. Nici măcar în lateral. „De ce nu scrii ce vor să audă?” – l-a întrebat tata, în perioada în care securitatea îl urmărea şi-l hărţuia, în perioada în care cenzura îi ţinea luni şi ani cărţile prin sertare, pentru că el refuza să laude regimul. „M-aş compromite pentru următorii 2000 de ani!” Şi Buzura nu s-a compromis nici atunci, nici acum, şi istoria literaturii va consemna acest fapt, atât de demn, atât de rar. Tot mai rar!
„Transmite-le consătenilor mei că nu pot să vin, dar că n-am plecat niciodată din Berinţa!” – a spus acum aproape patru ani, când l-am aniversat cu berinţenii mei, la împlinirea a 75 de ani.
Şi cine l-a cunoscut, şi cine l-a citit o să vadă că Buzura n-a plecat niciodată de acasă. Chiar dacă a condus ani mulţi revistele „Tribuna” la Cluj, apoi „Cultura” în Bucureşti, chiar dacă s-a luptat să promoveze cultura română în lume prin Fundaţia Culturală Română, devenită apoi – fără voia lui – Institutul Cultural Român, chiar dacă şi-a găsit un bine-meritat loc în Academia Română, Buzura n-a plecat niciodată din Berinţa, satul începuturilor lumii lui… Doar acum puţin…

Rămas bun, unchiu’ Augustin!

Dana Buzura-Gagniuc

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.