În perioada 10-11 octombrie, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” din Galaţi a organizat ediţia a VIII-a a Concursului naţional de film etnografic şi imagini-document Ipostaze Etnografice 2017, eveniment ce şi-a propus cunoaşterea, aprecierea şi promovarea valorilor culturii populare româneşti.
În 10 octombrie, au avut loc proiecţiile de film, iar în 11 octombrie, s-au vernisat fotografiile expuse şi a avut loc festivitatea de premiere a câştigătorilor, ambele evenimente desfăşurându-se în „Salonul Artelor”. La acest eveniment au participat zeci de pasionaţi de arta populară, film şi fotografie, precum şi elevi de liceu din Galaţi, dornici să cunoască obiceiurile populare autentice ale acestui popor. Juriul, format din reprezentanţi de seamă ai artei populare româneşti, prezidat de Iuliana Titov, şef Serviciu Muzeul de Etnografie şi Artă Populară, din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, a vizionat 16 filme etnografice realizate de către participanţi din Tulcea, Argeş, Maramureş, Galaţi, Braşov, Bihor, Târgu Mureş, Sibiu, Suceava. Competiţia a evidenţiat patrimoniul cultural imaterial prin intermediul fotografiilor şi al filmelor cu tematică etnografică, încurajând producţia cinematografică de acest gen.
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş, manager dr. Ştefan Mariş, a obţinut premiul II la Concursul naţional de film etnografic Ipostaze Etnografice, Galaţi 2017. Scenariul şi textul îi aparţin etnologului Corina Isabella Csiszár, filmările au fost realizate de către consultantul artistic Felician Săteanu, iar montajul şi sunetul îi aparţin muzicologului Florin Ioan Avram.
Filmul „Fărşangul la Dămăcuşeni prezintă un străvechi obicei local ce se practică în Dămăcuşeni, unicul sat maghiar din Ţara Lăpuşului, tradiţia păstrându-se vie şi nealterată până în zilele noastre, producţia reuşind să surprindă într-un mod inedit atât performarea actuală, cât şi mărturii ale celor care l-au trăit în urmă cu zeci de ani. Fărşangul reprezintă un ritual de alungare a iernii, preluat de la saşi şi organizat în şezători în perioada dintre Bobotează şi Miercurea Cenuşii, zi care marchează începutul Postului Paştelui. Momentul culminant al Farşangului era acela de îngropare a iernii şi a viciilor, la Lăsata Secului. Din cauza schimbărilor care au intervenit la nivelul comunităţii rurale, o dată cu dispariţia şezătorilor, Fărşangul se practică astăzi la căminul cultural din sat. În centrul solemnităţii stă păpuşa ritualică de dimensiuni umane, confecţionată din paie de grâu, ca imagine universală a agriculturii şi a fertilităţii. Grâul reprezintă cel mai sacral aliment în spaţiul european, simbol al naşterii, morţii şi reînvierii, cinstit în ceremoniile magice din cele mai vechi timpuri. Mascoida preia în mod magic asupra sa încărcătura viciilor omeneşti a spiritelor malefice, a păcatelor săvârşite de către comunitatea sătească, în perioada câşlegilor. Prin acest gest ritualic, sătenii se crede că vor intra neîntinaţi în postul Paştelui. Sărbătoarea ne aminteşte de Saturnaliile antice, în care ordinea firească a lucrurilor era răsturnată.
Pentru a nu fi recunoscuţi, sătenii inventivi se maschează cât mai interesant, precum în cadrul ceremoniilor antice. Dansurile cu măşti sunt legate de riturile agrare, nupţiale, iniţiatice şi funerare, la care participă cei vii şi cei morţi, iar masca posedă o putere magică împotriva maleficului. Această sărbătoare a măştilor dezvăluie o altă realitate, în care firescul lucrurilor lasă loc exagerărilor şi grotescului. Masca devine obiect ritual, purtătorul măştii identificându-se cu personajul pe care îl reprezintă.
Păpuşii, acoperite cu un giulgiu, şi aşezate pe masă pe un suport din lemn, i se organizează o slujbă de înmormântare simbolică, după tiparul înmormântărilor din sat. Moartea mascoidei reprezintă o adevărată cosmogonie ce regenerează timpul şi spaţiul. Se înmormântează iarna şi obiceiurile acesteia, sugerând reinstaurarea primăverii mult aşteptate. În carnavalurile populare, moartea i se asociază iniţierii, pregătind trecerea la o nouă stare, atât a omului cât şi a naturii. După slujba de înmormântare, păpuşa este purtată pe braţe de către halot vivok (purtătorii morţilor), până la drumul principal al satului, unde va fi incinerată. Sacrificarea păpuşii prin arderea ei în focul ritualic evidenţiază venirea primăverii, dar şi moartea şi renaşterea fiinţei umane, purificată de păcate şi pregătită pentru a intra în postul Mare.
Corina Isabella CSISZAR, Etnolog C.J.C.P.C.T. Maramureş
