Poate cea mai grea întrebare din viaţa noastră, la care încercăm să răspundem până la moarte, este cine suntem. Asta pentru că e foarte greu de răspuns. Ne schimbăm continuu şi nu încetăm să ne descoperim toată viaţa. Murim fără să fi putut vreodată să ne dăm un răspuns deplin, deşi de faptul de a ne cunoaşte sau nu este legat viitorul nostru, fiind şi o condiţie necesară pentru evoluţia noastră.
Toţi suntem o sumă de identităţi care ies în prim- plan sau se ascund în funcţie de momentul vieţii noastre, de importanţa pe care o dăm lucrurilor, sau de locul în care ne simţim rădăcinile, dar cu siguranţă identităţile noastre sunt suma influenţelor pe care oamenii întâlniţi, alături de care am petrecut momente din viaţă, le-au lăsat asupra noastră sau a amprentelor pe care le-au lăsat asupra noastră locurile prin care am trecut.
Una dintre cele mai importante şi mai puternice identităţi este legată de familie. Mai întâi suntem fii, apoi unii devenim părinţi, bunici, străbunici, mătuşi, unchi… Celelalte vizează mai mult comunităţile din care facem parte pe parcursul vieţii, comunităţi în care ne-am născut (suntem români, francezi, germani…, maramureşeni, bihoreni, gorjeni…, deseşteni, giuleşteni, sigheteni…), din care am ales să facem parte prin studiile pe care le-am urmat (suntem elevi, studenţi, apoi ţărani, profesori, muncitori sau ingineri), sau în care am intrat mai mult sau mai puţin întâmplător (comunitatea românilor din străinătate, de exemplu), comunităţi mai mult sau mai puţin numeroase.
Dar ce defineşte o comunitate? Ce este ea? Un grup de oameni care au lucruri în comun: interese, credinţe sau norme de viaţă. Şi fiindcă toate comunităţile sunt formate din oameni, şi pentru că atunci când vorbim de oameni vorbim şi de sentimente, comunităţile cele mai importante pentru noi sunt acelea din care oamenii se bucură să facă parte şi în care sentimentele sunt trăite împreună, de aproape sau de departe, fie că e vorba de momente triste fie fericite. Comunităţile de lângă inima noastră sunt acelea în care, indiferent cât de tineri sau cât de bătrâni, cât de bogaţi sau de săraci, cât de învăţaţi ar fi membrii lor, toţi îşi înţeleg ,,dorurile”, îşi descifrează ,,doinele” şi îşi împărtăşesc ,,colindele”, în acelaşi mod.
Din dorinţa de a fi mai aproape de comunitatea din care am plecat în urmă cu mai bine de zece ani (dar de care nu m-am simţit niciodată despărţită), aceea legată de originea mea, de rădăcinile mele (alături de cea de maramureşeancă, de româncă), comunitatea deseştenilor, profitând de evoluţia tehnicilor de comunicare la distanţă, am încercat cu câţiva ani în urmă să reconstruiesc această comunitate care îmi lipsea din ce în ce mai mult. Asta şi pentru că sentimentul dezrădăcinării pe care îl simţeam eu, cu atât mai puternic cu cât se apropia perioada Crăciunului şi a colindelor, a sărbătorilor aşa de frumoase la noi, pe care le simţeam atât de puţin prin locurile prin care mă aflam, îl trăiau şi alţi consăteni cu care aveam posibilitatea să vorbesc.
Am numit acest grup ”Deseşteni la origini” şi mi-am dorit să facă parte din el toţi cei care iubeau ca şi mine locul în care s-au născut, dar şi acei care, prin întâmplările destinului, au fost legaţi într-un fel sau altul de acest loc, iar atunci când s-au îndepărtat de el au luat amintirile frumoase, pe care le-au păstrat cu sfinţenie într-un colţ al sufletului. Mi-am dorit să facă parte din grup cei care iubesc Deseştiul, care au făcut ceva să-l scoată din anonimat, cei cărora le pasă.
Deşi nu toţi oamenii au acces la internet, am început totuşi să fim din ce în ce mai mulţi, să ne împărtăşim unii altora amintirile pe care le aveam, întâmplările fericite sau mai puţin fericite din satul nostru, şi ne-am simţit, cred, uniţi prin toate aceste lucruri, chiar dacă în realitate mulţi dintre noi nu au avut bucuria de a se cunoaşte personal, pentru că membrii fac parte din generaţii diferite, dar şi pentru că unii s-au îndepărtat de satul iubit, ajungând să trăiască prin cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
Am trăit împreună, pe rând, tristeţea pierderii unor persoane dragi şi le-am plâns împreună. Am cunoscut bucuria împlinirii visului de iubire al fiilor satului, am fost alături de ei când şi-au unit destinele. Am trăit sărbătorile şi evenimentele cu care ne mândrim, precum acela al Taberei de artă şi solidaritate, care a adus la Deseşti pictori cunoscuţi, alături de copii doritori de a le urma exemplul; al Serilor de poezie de la Deseşti, unde au fost şi sunt prezente personalităţi ale literaturii române şi nu numai; al Întâlnirii cu fiii satului, care a adus în mijlocul nostru personalităţi legate într-un fel sau altul de lumea satului şi care ne-a făcut să vibrăm la sunetele viorii care cânta învârtita, să plângem şi să râdem împreună, să ne dăm seama cât de profunde ne sunt sentimentele legate de originile noastre, să înţelegem că distanţa este un lucru nesemnificativ atunci când sufletele se simt aproape, să regăsim în noi sensul apartenenţei.
Am confirmat aşa, dacă mai era nevoie, cât de importantă este pentru noi toţi identitatea legată de rădăcinile noastre, am simţit cu adevărat că noi, deseştenii, suntem o comunitate unită şi ne-am dat seama de importanţa solidarităţii, care s-a născut şi ea, probabil, tot la sat, şi care la Deseşti am văzut că funcţionează. Ne-am dat seama că satul nostru poate avea viitor dacă oamenii toţi, fiecare după puterea şi capacitatea lui, vor face lucruri bune, pentru ca tinerii să îi urmeze mai târziu, conştienţi fiind toţi de puterea imensă a exemplului şi de faptul că ”omul sfinţeşte locul”.
Lucia Ileana POP,
Roma, Italia
