În sărbătorile pe care le-am trăit, am avut şansa să întîlnesc români care de ani buni îşi duc traiul prin multe ţări europene. Unii sunt dispuşi să-şi mărturisească viaţa de dincolo de fruntariile României. Alţii folosesc un limbaj esopic. Nu puţini preamăresc cu emfază puterea banului. Ba mai adaugă cuvinte de scădere pentru cei care conduc ţara. Arată sărăcia cu degetul, ba se mai leagă şi de apucăturile celor rămaşi acasă. Îi înfurie mai ales lenea multor români. Culmea, fiecare are dreptate în felul lui. Tristeţea este că rămînem prizonierii contrastelor cam de multă vreme. Vorba poetului: vreme trece, vreme vine! Nu de puţine ori şi pe mine mă cuprinde un sentiment de zădărnicie a scrisului. Depăşesc repede această răspîntie, cînd mă gîndesc că cineva trebuie să spună ce a aflat de la alţii. Şi nu-i fără folos. Pe mine m-a interesat să aud intenţii de întoarcere acasă. Aici argumentele lor se transformă în condiţii. Sentimentele sunt aura aceea din jurul lunii, dar ei au nevoie de certitudini. De ce au plecat în lume? Mă întreabă Sebastian: la ce să mă întorc acasă? Pe spaţii largi de dialog, mă convinge că nu există un proiect de ţară. Da, un proiect de întoarcere a multor români acasă. Diaspora, crede omul meu, este cea mai mare resursă neutilizată. Cei care conduc, şi au cîrmuit România în ultimele aproape trei decenii, utilizează românii plecaţi în interes politic, nu în interesul ţării. Tocmai cînd mă pregăteam să-i spun, unuia venit de sărbători acasă, că România ar face o năzbîtie europeană cu acest proiect, îmi spune că sunt state care au pornit la drum. Da, sunt state care au programe naţionale de întoarcere acasă a semenilor plecaţi. Polonia are un program care tocmai aşa se numeşte: întoarcerea acasă! Pe lîngă sentimentul natal (acolo unde este), ce mai oferă statul? Casă, locuri de muncă şi asistenţă medicală gratuită. Vecina, Ungaria, are la fel înlesniri pentru întoarcerea ungurilor în ţara lor. Da, pe lîngă emoţia patriei, mai există şi un sprijin necesar în aceste condiţii din lume. Răspunsul ţării să fie prin lege. Cui îi este teamă de cei şcoliţi în mari universităţi? Dar de cei care au deprins meşteşugul unor mici ori mai mari afaceri? Pe un absolvent de Harvard, cu o solidă experienţă americană, l-a tras aţa acasă. Omul bine instruit, avînd model experienţa junimistă, s-a întors în România, socotind, cum au făcut celebrii înaintaşi, că este necesară modernizarea ţării. Şi ei o pot face. Numai că, ajunşi în ţara natală, uşile erau închise. Ba au parte şi de ironii: ce să faci cu înapoiaţii ăştia în România? (Adică cei întorşi acasă). Deşi uşile ţării se arată greu de trecut, noroc că ei cred în acel cuvînt magic: acasă! România nu trebuie să inventeze nimic. Numai să adopte modele care funcţionează. Despre care am vorbit. Din păcate, cei care încearcă să schimbe fluxul imigrării, deşi au un spirit antreprenorial sporit, întîlnesc în poziţii cheie oameni slab pregătiţi. Ei sunt, de obicei, autorii ironiilor. Un curajos întors acasă îmi spune: compromitem generaţiile viitoare pentru a cîştiga alegerile viitoare. De aceea nu se investeşte în educaţie. Oare cît timp ne trebuie să fim convinşi că lumina vine în primul rînd din educaţie. Oare am uitat ce au făcut cei care au reprezentat spiritul Junimii? Au schimbat modul de predare în ţară. Nu le-a fost uşor, dar au reuşit. Cred că România trebuie să se sincronizeze cu noile schimbări. Dar să nu uităm şi experienţa românească. E nevoie de oameni instruiţi. Cei formaţi în Occident ar putea moderniza România. Au o viziune suplă în folosul ţării. Oare cine se gîndeşte la poporul român cel care urmează? M-am bucurat că am întîlnit în Maramureş oameni care definesc speranţa ca o variantă a posibilului bun. Am început un an nou! Să nu vă fie frică să puneţi întrebări. Ce e mai bine? Să treci prin viaţă cu capul plecat ori să îmbraci armura cu care mergi înainte. Cred că întoarcerea acasă nu e o chestiune sentimentală, ci o probă vitală pentru ţară. Uitaţi-vă ce fac alţii!
