În jur de 3,5 milioane de români muncesc în străinătate, este un fenomen păgubitor pentru statul nostru, dar are şi o parte pozitivă, ei acolo cîştigă mai mulţi bani şi o parte ajung la familie. Dacă s-ar întoarce acasă, n-am avea (deocamdată) ce să le dăm de lucru!
Redeschiderea minelor ar asigura de lucru pentru toţi, în Maramureş ar fi vorba de circa 20.000 de locuri de muncă. Închiderea regiei naţionale miniere s-a făcut invocînd ineficienţa economică şi tehnologiile învechite. Baia Mare era grav poluată cu sulf şi plumb, statul democrat risca să fie dat în judecată pentru atentat la viaţa locuitorilor. Însă de poluarea remanentă nu vom scăpa prea curînd, guvernul nu-şi ţine promisiunea să cureţe zona împînzită cu halde şi depozite de steril, care murdăresc mediul înconjurător.
Profesioniştii din geologie şi minerit, dintre care îi pomenim pe băimărenii Saşa Nicolici (organizatorul Forumului Minier Naţional), Nicolae Bud (autorul recentei cărţi „Mineritul încotro”) şi pe Lazăr-Aurel Pantea (care publică articole pro minerit), au contribuţii la orientarea strategiei miniere spre redeschiderea mineritului şi le cer insistent politicienilor să grăbească apariţia legii minerilor (amînată de ani). Statul român întîrzie, după ce a ezitat la Roşia Montană, are pe rol un proces cu o firmă canadiană ce pretinde despăgubiri de miliarde de lei – pentru că este împiedicată să exploateze zăcămîntul (la protestele societăţii civile, susţinută de Academia Română şi de mulţi politicieni cu idei ecologiste).
Materiile prime nu sînt valorificate nu numai din cauza protecţiei mediului, ci şi din motive legislative, statul e precaut, propune mai întîi un cadru legislativ coerent, o lege nouă a mineritului, a petrolului şi gazelor, a redevenţelor, un Cod fiscal adaptat scopului, legea „off-shore” şi a exproprierilor de terenuri pentru industria extractivă. E mai bine să ne pregătim şi după aceea să redeschidem mineritul în condiţii europene, care presupun reguli stricte de protecţie a mediului şi condiţii de dezvoltare durabilă.
Investitorii pot relativ uşor să scoată minereul din subteran sau din cariere, însă mai greu este să renatureze locul. Realităţile sînt complexe şi avem nevoie de o strategie care să îmbine contrariile, adică să armonizeze economicul, socialul şi ecologia. În toată lumea este dificil să faci minerit durabil. Tehnologiile miniere şi metalurgice sînt poluante, iar cele nepoluante nu-s eficiente economic. Statul democratic trebuie să fie responsabil (dacă cel comunist a fost iresponsabil), chit că nu reuşeşte nici măcar să ecologizeze perimetrele miniere abandonate, un semn nu prea bun!
Specialiştii se întîlnesc în forumuri şi simpozioane, lansează cărţi şi publică articole, ne spun că există soluţii tehnice pentru un minerit modern, de compromis (căci ecologic nu se poate). Între timp, ne încurajează să folosim rezervele variate, deşi reduse cantitativ (cu excepţia sării), însă pentru generaţia actuală vor ajunge 20-30 de ani. De ce nu le folosim? Nu avem resurse financiare şi materiale, cercetare, investitori serioşi, dar nici infrastructură pentru a exporta materia primă sau de preferat produsele prelucrate. Pentru creşterea economică, întregul sistem trebuie să funcţioneze, cel mai important element fiind forţa de muncă (e nevoie de şcoli miniere).
România se află într-o situaţie mai bună decît statele vecine. Bulgaria are resurse modeste (importă), Ungaria deţine doar bauxită, Ucraina a pierdut rezerve importante de fier şi cărbune în favoarea Rusiei. România are şansa să exploateze durabil rezervele pe care le deţine şi să ne bucurăm acum de ce ne-a dat Dumnezeu!
