O poveste de viaţă la 99 de ani!

1
315

Simeon Mărieş împlineşte astăzi 99 de ani. Bărbatul are însă o poveste de viaţă impresionantă. De loc se trage din Fersig, însă o mare parte din viaţă a trăit-o în Baia Mare. A fost diriginte de poştă în Cehoslovacia, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a reînfiinţat şi condus poşta din Şomcuta Mare mai apoi, după care a venit ca şef la poşta din Baia Mare. Pe final de carieră a fost pensionat din cauză că a refuzat să fie informator al partidului. Am stat de vorbă cu el şi iată ce ne-a spus:

Reporter: Aveţi aproape 100 de ani, împărtăşiţi-ne cum a fost viaţa dumneavoastră.
Simeon MĂRIEŞ: La doi ani după România Mare m-am născut eu, în 1920. Viaţa nu a fost uşoară în tot acest timp, dar nici prea grea. Tata a fost pădurar şi s-a luptat ca eu să fac ceva şcoală. Eu nu eram însă tare îndrăgostit de şcoală. Am terminat clasa a patra în satul Fersig, unde m-am şi născut. Trebuia să vin la admitere la liceu, dar a trebuit să mă ajute cineva că nu am fost tare mare învăţăcel. Mi-a plăcut joaca mai mult. În sat era un băiat, ce era la teologie, şi pe el l-a rugat tata să se ocupe puţin de mine, pe timpul verii, să pot da admitere la liceu. Aşa am reuşit să intru la liceul Gheorghe Şincai din Baia Mare, că numai acesta era atunci, de băieţi. Pe acea vreme nu erau amestecaţi la şcoală băieţii cu fetele. Am făcut patru ani de liceu, dar mai departe nu prea s-a putut. Trebuiau bani. De multe ori, în vacanţe, mergeam pe jos până acasă, că nu aveam 5 lei de tren. Aveam colegi din Finteuşu Mare, din Şomcuta, din Iadăra, cu care mergeam împreună. Tot în acea perioadă tata a făcut casă nouă, iar eu l-am ajutat. Am cărat lemnele din pădure cu fratele meu. Eu aveam 15 ani, el 10. Fratele meu era la ruda calului, eu încărcam lemnele şi le descărcam acasă. Am fost trei fraţi, doi băieţi şi o soră.

R.: Cum aţi ajuns să lucraţi la Poştă?

Simeon Mărieş alături de fiica sa Lucia, cu care locuieşte
Simeon Mărieş alături de fiica sa Lucia, cu care locuieşte

S.M.: Tata s-a străduit să mă ajute să-mi găsesc un rost în viaţă. Tot vorbea cu unul, cu altul. A intrat în legătură cu nu ştiu cine de la Poştă, iar acela l-a sfătuit să mă dea să fac practică la Poştă, pe care am făcut-o în 1937, în Satulung. Era acolo o dirigintă de poştă bătrână, doamna Bărbuş. Acolo am stat o vară întreagă. În Fersig era o poştă mică, nu avea nici telefonie măcar. Dar acolo m-a pus pe mine de diriginte de poştă după ce a mutat-o pe o domnişoară ce era pe funcţie la Apa. Şi aici am activat până au venit ungurii în 1940. Apoi am predat tot acolo, însă dispecerul ce a venit m-a întrebat dacă vreau să rămân să lucrez la ei, adică la unguri. Eu am zis că aş rămânea, dar nu ştiu ungureşte. Însă ei aveau instrucţiuni tipărite, care erau numai multiplicate. Aşa că am umblat în Baia Mare la ore de limbă maghiară, cu un profesor. După câteva luni am primit hârtii să-mi pregătesc dosarul să merg la un oficiu poştal din teritoriul Slovaciei de azi, care era sub ocupaţia ungurilor atunci. Dar eu nu ştiam bine ungureşte. Cei de acolo au observat că nu ştiu bine limba maghiară. Eu le-am spus mai apoi că sunt român şi ei mi-au spus: apoi eşti de-al nostru! Acolo era mica Antantă – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, contra ungurilor. După câteva zile a apărut la geamul poştei un grup de băieţi, cam de vârsta mea, şi
mi-au cântat Imnul regal român «Trăiască Regele». Că l-au învăţat la şcoală. Acolo am stat până s-a terminat războiul, apoi am venit cu trenul până la Budapesta, de unde am luat alt tren spre casă, în Baia Mare. Nu ştiu când am trecut graniţa, că nu era încă aşa ceva. Când am ajuns la noi în oraş, am vrut să iau trenul către Fersig, satul meu, însă nu circula, că au aruncat în aer trenurile cu prada de război a nemţilor, cu linii cu tot, aşa că am mers pe jos.

R.: Am înţeles că aţi pus pe picioare Poşta din Şomcuta Mare.
S.M.: Am auzit după ce am venit din străinătate, la vreo 2 ani, că la Şomcuta Mare se pensionează dirigintele. Am găsit poşta dărâmată, că era oficiu poştal lângă podul care trece valea, aşa că poşta funcţiona într-o încăpere de la primărie. După ce mi-am preluat postul, am mutat centrala telefonică în fosta bancă a Chioarului, apoi Poşta. În acea perioadă tutunul şi ţigările erau distribuite de poştă, aşa că acolo am făcut şi depozitul de tutun. Am făcut şi pregătiri pentru radioficare, că atunci apăruse. Aşa că a trebuit să pregătesc pe cineva să fie trimis la şcoala de calificare pentru radioficare şi să devină şef de staţie de radioficare. Aşa l-am luat pe fratele meu din Fersig şi l-am trimis în Şomcuta la şcoala de calificare unde a făcut nu ştiu câte luni practica. Toată Ţara Chioarului a fost deservită de poşta din Şomcuta. M-am căsătorit la 30 de ani, în Şomcuta Mare, în noiembrie 1950 şi am avut doi copii. Soţia a fost originară din Seini, tot la poştă a lucrat, era unguroaică. Am degradat-o din funcţia de dirigintă de poştă la Satulung, am făcut-o oficiantă în Şomcuta.

R.: Cum aţi ajuns la poşta din Baia Mare?
S.M.: Am venit în Baia Mare ca diriginte adjunct de poştă, în urma telefoanelor pe care le tot primeam ca să vin aici. Am devenit membru de partid cu 2 ani înainte de a mă pensiona, în 1968, de boală. Asta a fost oficial. Aveam 48 de ani, dar aveam 30 de ani de muncă, toţi la poştă. În Baia Mare mi-a schimbat mai apoi funcţia şi m-au făcut şeful secţiei de exploatare poştală. Răspundeam de sectorul poştal din Baia Mare, raionul Şomcuta şi raionul Cehu Silvaniei. Directorul m-a chemat la el odată şi m-a întrebat ce-i pe acolo, ce-i pe jos, care ce face, însă mie nu mi-a plăcut să fac din astea, să fiu turnător adică. După un timp m-am întâlnit iar cu el şi mi-a spus: n-ai mai trecut pe la mine. Eu m-am scos spunându-i că nu am avut timp. Apoi ne-am întâlnit din nou şi mi-a reproşat că nu-l informez, aşa că mi-a spus că va avea el grijă de mine. Aşa că s-a înţeles cu doctorul Şipoş de la spital şi m-au pensionat. Mi-a spus într-o zi: luni să fii la spital. Când am ieşit de acolo aveam deja propunere de pensionare.

După pensionare, Simeon Mărieş s-a apucat de apicultură. Socrul său, apicultor fiind, i-a adus o ladă cu albine acasă. De atunci nu a mai lăsat albinele până ce a trecut de vârsta de 90 de ani. A fost cel mai bătrân apicultor din judeţ. Acum, se pregăteşte să intre în anul 100 al vieţii sale, alături fiindu-i familia cu cei 4 nepoţi şi 3 strănepoţi. Noi îi dorim multă sănătate şi să ne întâlnim şi la centenar!

1 COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.