Presa și istoria de până acum 30-40 de ani ne-au învățat că homo sovieticus e bun și prietenos, Occidentul e corupt, pervers și murdar. S-au schimbat orânduiri și o seamă de sechele nu ne mai lasă. Am văzut cu ochii noștri cum e Occidentul, aflăm acum (iar) și cum e Rusia. Știm acum că adevărul e la mijloc, că nu există alb și negru, că e totul cam gri. Citim ici-colo cum s-au comportat cu noi unii/alții, în Maramureș, de-a lungul istoriei și înțelegem și sechelele poporului. Dar cum ne comportăm noi cu ei, cu urmele lăsate?
Încă salutăm omul sovietic cu onor?
Ne-a atras atenția un cititor, am fost, am văzut, confirmăm. Statuia Ostașului din parcul Băii Mari e plină de însemne sovietice, e mai mult o statuie a eroului sovietic decât a celui român. „Nu pușcă” nici ținuta militară, nici armamentul din dotare, dar peste toate, sare în ochi steaua de pe căștile ostașilor…
Acolo depun constant coroane de flori oficialitățile noastre, de câte ori e vreo sărbătoare de-a nației noastre… În Sighetu Marmației, a existat în parcul din centru un obelisc sovietic, de pe care oficialitățile, peste ani, au îndepărtat steaua roșie și au pus o cruce… să fie ceva, acolo. Sighetul are de asemenea și un cimitir al ostașilor sovietici, undeva pe străduțele dintre gară și Poliția de Frontieră, cu pietre ale soldaților căzuți în Primul și în Al Doilea Război Mondial, cu coroane depuse și cu flori. Or dacă istoria e clară, ei au venit ca trupe de ocupație, nu de eliberare. Oameni mai în etate spun că fostul monument al ostașului sovietic din Centrul Vechi al Băii Mari ar fi fost făcut chiar pe mormântul unui soldat rus ucis, dar poate fi o legendă doar. Un alt loc în care e onorată prezența ostașului sovietic se află pe Culmea Prelucilor, între Codru Butesii și Aspra, la bifurcație. Acolo știau sătenii c-ar fi fost cimitir al rușilor, în urma unor lupte. Și aici, multe legende, dar cert este că soldați ruși ar fi dezertat atunci și acolo și ar fi rămas pe Preluci, au întemeiat familii și au urmași, până azi!
Austro-ungarul și germanul
În virtutea a ceea ce am învățat peste ani, urmele lăsate de austro-ungari și de germani au fost dosite, minimalizate și ignorate vreme de decenii. Așa se face că avem un cimitir al soldaților germani, cu capelă, la Poienile de sub Munte, total ignorat. Un altul a fost pe Vaser, e considerat a fi multinațional. În cartierul Țipțerai din Vișeu există la intrare o porțiune a soldaților germani, e îngrijit bine datorită comunității germane încă prezente. La fel, un contrast uriaș este între cimitirul unde se află familia Teleki, din Coltău, perfect întreținut, față de cripte devastate și chiar dărâmate (pentru cărămidă), la Ardusat, Gârdani etc.
Chiar și casele boierești ale grofilor au fost distruse sau dezafectate, cu mici excepții memorabile. Se reabilitează castelul de la Pribilești, se dă iar valoare aparent celui de la Satulung. La cealaltă extremă, din cel de la Ardusat n-a mai rămas piatră pe piatră. Iar recent, în satul Tisa, am revăzut casa familiei Szaplonczai. A fost școală după fuga fraților Szaplonczai, unul căutat pentru crime de război, și a fost întreținut o vreme. Acum, cu școala mai nouă alături, casa Szaplonczai e o ruină, plină de gunoaie, dejecții, doar parcul ce mai arată cumva. De acolo se pare c-a plecat și moda de-a avea propria magnolie în curte, se pare că bătrânul copac de acolo poate fi „tăticul” tuturor din satul cu magnolii. Revenim la cimitire. Borșa are unul ascuns, la intrare, german, de pe care s-au îndepărtat semnele, mai are unul pe Prislop, care e considerat multinațional, dar este al soldaților germani, maghiari, austrieci și poate italieni ce au ținut acolo linia frontului în ambele războaie mondiale.
Evreii și „alte naționalități conlocuitoare”
Cu cimitirele evreiești e cumva diferit. Se cunoaște atitudinea românului de odinioară și nu numai a lui, la adresa evreilor. La noi au venit fugăriți din Galiția, din nord, au trăit și au mai și murit aici, până ce Al Doilea Război Mondial a adus strămutarea lor în masă, cu sprijinul necontestat al autorităților de atunci. 
Avem cimitire evreiești prin tot Maramureșul, dar mari sunt la Vișeu (vizavi de cel german, culmea), Ieud, Săpânța; au plăci memoriale și monumente la Sighet, Vișeu, Șomcuta Mare și se vor mai face, din ce înțelegem. Două gări poartă plăci memoriale dedicate trimiterii lor spre lagăre. Sub grija primarului de Giulești, pasionat de istorie, există monument și cimitir al soldaților polonezi uciși la Berbești de o trupă de cazaci. Și, ajunși în nord, să nu uităm de tătari. Care apar în Maramureș ca eterni invadatori, dovadă stând monumentele din Cavnic și Borșa, o seamă de legende și datarea unei mari majorități a bisericilor după 1717, adică după ultima invazie tătărască. Apropo, ca să dăm o notă de actualitate poveștii, unul dintre marile centre tătărăști a fost… Peninsula Crimeea, cea de la care a pornit războiul actual. Din Crimeea, în câteva zile de călărie erai în Moldova…
Dar ai noștri?
Cu excepția bine cunoscutelor momente din istoria Maramureșului, bine reprezentate/respectate, avem pete blurate și aici. De exemplu, avem un singur monument al partizanilor, bustul lui Atanasie Oniga din Lăpușul Românesc. Un elegant restitutio face totuși muzeul victimelor comunismului de la Închisoarea Sighet. De altfel, multe din cele amintite apar în lista monumentelor istorice a Institutului Național al Patrimoniului de la Ministerul Culturii. Unele întreținute, mai cu seamă cele ce au de-a face cu noi, populația majoritară, fie că vorbim de biserici, școli, căi ferate. Altele mai puțin, lăsate în grija minorităților. Altele uitate efectiv, cum e casa Szaplonczai sau palatul episcopal din Baia Mare – fosta fabrică de tricotaje ce se dărâmă de la sine, sau chiar casa Pocol de pe Valea Borcutului. Lista poate și va continua, cu obiective istorice uitate inclusiv de satele în care se află.
Cu un drum poate găsim şi vreun monument sau vestigiu dedicat comunităţii romilor?!
