După cum știți, a izbucnit un conflict între orașul Cavnic și comuna Șișești, primii au blocat drumul celorlalți care își scoteau lemne din propria pădure. La prima vedere, dat fiind terenul și pădurea șurdeștenilor, tinzi să le dai dreptate sătenilor. Numai că, sus în pădure, situația arată puțin altfel. Urcăm la munte, dis-de-dimineață, cu primarul Vladimir Petruț din Cavnic.
“Să ne înțelegem, eu n-am nimic cu oamenii din Șurdeti, bunicii mei au trăit acolo, am rădăcini acolo. Dar haideți să vedeți: ei au pe deasupra o încrengătură de drumuri ce trebuie doar pietruite sau schițate, dar preferă să coboare pe asfalt! În centrul Cavnicului, indiferent de momentul zilei, în plină piață, când îi apucă. Cățărați 3-4 pe lemne. Dar nu asta e ideea, ci că am făcut drumuri asfaltate, cu finanțări guvernamentale, au canalizare, apă, curent, internet aproape toate ulițele, unele sunt încă în garanție, iar podurile au clar semn de 2,5 tone. Or ei vin cu 30 de tone. Adică e o chestie de respect. Haideți mai sus, să vă arăt. Uite, aici unde se termină asfaltul le-am propus să facă o rampă, de unde să preia lemnele cu camioane de 3,5 tone. Mai sus, mergem unde au rampa…aici sunt terenuri puse la APIA, ei au făcut depozit de lemne, au frecat drumurile. Dar haideți până la izvor, să vedeți”, spune edilul.
Ajungem sub Pietrele Șoimului, pe un drum pe care de mult visam să-l găsim, pe acel Drum al Cătanelor făcut de soldați polonezi, zice legenda. “De aici, domnu’ ziarist, dacă vedeți, la bază, e pășune de-a lor și iazul Vrănicioaia. Să nu exagerez, nu 500 de metri, dar sub un kilometru de drum au de schițat și de pietruit și coboară cu lemnele pe terenurile lor, la marginea Cavnicului, la stația de epurare. Ce e atât de greu?” Și da, drumul e oarecum început, schițat, cineva aparent s-a gândit la asta.
Dar continuăm traseul pe alt fir, ajungem la tabăra forestierilor. Apoi, urcăm în pădure la pârâul ce alimentează Cavnicul cu apă. De suprafață. Sunt mai multe ape, Berbincioara, Pârâul lui Mihai. Nici una nu e protejată de cei ce exploatează. Pe firul din care se alimentează orașul Cavnic e un drum forestier și un podeț de bușteni colmatat, în apă. “Cum trec cu un utilaj, se tulbură apa. Avem stație de epurare modernă, pe loc se oprește. Adică noi să avem restricții de apă pentru că ei trec cu lemnele prin apa din care bem? Cât era de greu să facă alt podeț?”, spune Vladimir Petruț, în același timp explicând originea conflictului. “Nu sunt căvnicarii cei care au cerut să se blocheze drumurile pentru cei ce aduc lemne. EU. Eu am cerut silvicilor să respecte legea, să închidă bariera. Eu am cerut polițiștilor să se respecte regulile, tonajul pe drumuri și pe podețe. Noi le-am făcut cu bani grei. Toate utilitățile. Ei nu pot face un drum de piatră? Eu n-am zis să nu-și tragă lemnele. Am zis să respecte regulile, drumurile noastre, infrastructura”.
Privind de acolo, de pe firul Berbincioarei, înnobilat de niște superbe urme de urs mărișor, tinzi să înțelegi că buna vecinătate înseamnă respect reciproc. Exemplul clasic e situația similară de anul trecut ivită între Cavnic și Copalnic Mănăștur, la fel, petrecută dincolo, pe celălalt versant ce străjuiește orașul. Lemne de tras, mizerie etc. Copalnicul s-a executat, și-a schițat urgent un drum, ca să nu strice infrastructura vecinului. Problemă rezolvată!