Adevărul despre Maramureș la 37 de ani după comunism. Evoluție sau involuție?

A venit poate momentul să spunem lucrurilor direct, pe nume. „Nu se face, dom’le, nimic, totul se fură./Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu/Ăștia nu pot distruge cât o construit Ceaușescu/E pustiită țara asta, nu mia e ce fura/Trebuie să vină un Țepeș și să-i tragă în țeapă pe toți/ Numa’ șantiere, numa’ șantiere, nimic finalizat/S-a dus Maramureșul de odinioară…”. Sunt doar câteva șabloane și sechele de care ne lovim aproape zilnic.

Înțelegem parțial, unii au amintiri frumoase din tinereți pierdute, uitate în parte. „Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu-atât îmi amintesc mai clar lucruri ce nu s-au întâmplat niciodată”, zicea cu umor Mark Twain. Așa să fie? Trecem în revistă, în goana cailor putere, evoluții și involuții ale acestor 37 de ani ce au trecut de la căderea Comunismului în România.

PRO

În primul rând, drumurile. Ziceți ce vreți, dar noi chiar am umblat. Pe Culmea Prelucilor, am mers cu tractor cu remorcă cu două roți, cu roțile până la jumătate în noroi, la Întrerâuri. Acum, asfalt. Aveam „o scurtătură” pe drum de piatră vai și amar, de la Budești pe la Sârbi spre Bârsana, acum e județean, am și uitat de când e asfaltat. De la Coaș la Copalnic era drum de pământ. Și așa mai departe. Ca să nu vă spunem că exceptând Dura, municipiul reședință are la două intrări principale supratraversări de mai mare dragul. Pe Valea Izei, făceai 2 ore și jumătate până la Borșa, de rău ce e drumul, acum l-ai putea parcurge și într-o oră… dacă nu-ți mai trebuie carnetul de conducere. Exista o singură traversare de pe Valea Izei pe cea a Vișeului, pe la Bocicoiel, acum sunt patru! În sudul județului, de la Vima Mică spre Boiu Mare îți spărgeai mașina, primăria celei de-a doua comune amintite a schimbat 4 microbuze școlare din cauza drumului… Acum e asfalt. Și exemplele pot continua la nesfârșit. Și da, în paranteză spus, malițioșilor, mai mult de trei sferturi din banii de drumuri sunt europeni… Ducem mai departe exposé-ul și amintim, citând din primari, că au moștenit comuna cu un kilometru de asfalt sau nici măcar. Acum, localități neașteptate, de margine de județ, gen Groșii Țibleșului sau Ieud, au aproape 100% asfaltate străzile și ulițele! Nu credem că este comună din Maramureș la acest moment cu sub 50% asfaltat…
Apoi, sunt rețelele de apă și de canalizare. Numai cine n-a vrut n-a făcut. Se duce apă din Baia Mare pe Culmea Prelucilor, este rețea de apă și de canalizare la Repedea, ba au asfalt spre toate cătunele unde odinioară erau oamenii izolați peste iarnă! Pe alocuri, gen stradă lăturalnică din Lăpușul Românesc, se face iluminat stradal cu lămpi cu panou fotovoltaic. Toate instituțiile publice din sate au beneficiat de reabilitări, de la școli sătești ce au la acest moment căldură, internet, tablă inteligentă la clasă, videoproiector, la primării noi cu proiecte futuriste. Cămine culturale reabilitate. Da, știm ce ne ziceți, școlile sunt depopulate, satele la fel, căminele culturale se folosesc o dată pe an plus la pomeni. Da, știm. Le dăm foc? Revenim la rețele de canalizare. Unde nu au fost posibile, se fac rețele de fose septice și vidanje ce vor aduna periodic. Da, știm, unele stații de epurare sunt prost dimensionate, neutilizate, unele rețele de apă greșite. Amintim a suta oară lipsa de viziune ce a permis ca în râul Iza să deverseze canalizări orașele Săliștea, Dragomirești, comuna Bogdan Vodă, ca din aceeași apă… mă rog, din pânza freatică să se alimenteze cu apă „potabilă” Rozavlea, Bârsana, Oncești etc.
Vine gazul în Maramureș! Nu știm dacă din cauza pădurilor jumulite sau din nevoia de firesc. Avem magistrală de gaz de-a lungul Văii Izei, cu trecere pe la Leordina spre Valea Vișeului, cu ținta orașul Vișeu, apoi Moisei și Borșa. Avem magistrală de gaz trecută de la Ulmeni spre Țara Codrului, care visa la gaz încă din Vremea Împușcatului.
Avem apoi o evoluție a construcțiilor masivă. În Maramureș, grație banilor câștigați cu sudoare „afară”, s-au construit case ce păreau imposibile, odinioară, din Ungureni la Remeți pe Tisa, din Borșa sau cătunul Uloha din Poieni la Oarța sau Băița de sub Codru. Au crescut „cartiere noi” în Ruscova, Săliștea, Tăuții-Măghe­ră­uș, Cicârlău, Coaș, indiferent de vorbim de case de locuit sau de case de vacanță. Da, s-a și exagerat, vezi Borșa. Dar tot răul spre bine, o parte din căsoaiele deloc practice devin încet pensiuni sau moteluri, unde e atracție. Da, tot la Borșa. Și pentru că vorbeam de pensiuni, au crescut ca ciupercile după ploaie. Avem pensiuni, moteluri, hoteluri, parcuri de rulote, tabere adhoc, glampinguri, de la Bicaz la Borșa, din Săpânța la Groșii Țibleșului. Sute de pensiuni, folosite sau ba, cu clienți sau ba. Nu discutăm aici talentul managerial al maramureșeanului acum. Dacă cineva va face o paralelă între potențialul de cazare a Maramureșului atunci și acum, ne temem că, la fel ca parcul auto, s-a însutit. Cu un drum, amintim un fapt contestat la rându-i, dar practic. Odinioară, de exemplu, pe Valea Izei nu aveai unde mânca, de unde-ți cumpăra ceva de mâncare. Acum, aproape fiecare comună sau oraș are unul sau două marketuri. La fel pe Valea Vișeului, la fel în Țara Lăpușului, unde mai e de lucru… Codrul încă suferă, e drept. Chioarul nu, nici Fisculașul. Și am mai aminti, tot grație marketurilor, dispariția vizibilă a PET-urilor aruncate aiurea, de le lua suflul mașinilor în trombă. Nu-s! „Cineva” le adună cu îndârjire, alții nu le mai aruncă aiurea, le adună într-un sac și iau o pâine „după” PET-uri. Un succes major, în Maramureș.

În fine, imaginea. Atunci și acum. Recunoaștem, ne-a inspirat o părere a cuiva din Petrova, nu ne-am permis să cităm fără acord, ce reamintea puritanilor cât de sărace erau satele din Maramureș, cu copii desculți, cu părinți plecați la muncă în Banat după grâne, cu noroaie, fără medici, fără mașini. Cum mâncau ce apucau, nu era așa cum ne place să credem… slănină și pită și ceapă, plus horinca, pe toate gardurile, așa cum frumos se pictează traiul secular al țăranului maramureșean. Nu, nu erau. Mulți vedeau carnea de porc doar la sărbători. Dar am veni mai încoace în timp. Și v-am aminti cât de cenușii, de triste, erau odinioară Cavnicul, Baia Sprie, Băiuțul. Da, populate. Cu oameni gri, murdari, deseori beți, ieșiți din mine. Acum, Cavnicul arată…turistic, Baia Sprie la fel, au chiar parfum! Borșa în­flo­rește încet, vizibil. Sighetul păstrează intenționat parfumul orașului vechi, al Babilonului. Ocna Șugatag e stațiune, nu târg, nu ocnă de sare. Târgu Lăpuș nu mai e „târg”. Unele comune au înflorit, sunt mai urbane decât cartiere mărginașe de oraș. Comparați Fărcașa, Dumbrăvița, să zicem, cu Firiza sau Valea Borcutului, cu Iapa sau cu Tisa. Da? Nu o zicem la mod peiorativ, nu arătăm cu degetul, sugerăm că există evoluție, ba una majoră.

CONTRA

Da, aici se pot revărsa valuri de cerneală. O facem, constant și o vom mai face. Nu aici. Dar le amintim. Geme Maramureșul de kitsch, în case, porți, piațete etc, din cauza lipsei unui cod clar al construcțiilor în zona tradițională. Intrarea în satul Breb spune totul. Porțile de lemn înfipte în țevi din Ieud la fel. „Centrele” orașelor devin deșerturi de beton, cică-s mai ușor de întreținut. Apoi, deranjantă e și depopularea. Încet, tacit, sub poalele recensămintelor mincinoase, satele se depopulează. O treime din Maramureș nu-i, vine acasă în august și-n decembrie, în vizită. E fapt, nu poveste. Priviți în jur. Vedeți traficul și înghesuiala din magazine din august și nu, nu sunt turiști. Sunt ai noștri, fugăriți de lipsa locurilor de muncă. De o planificare mai strictă în teritoriu, de o lipsă de deschidere totală față de investitori, atunci când a fost momentul. Acum e cam târziu, vezi parcurile industriale ce se fac, ce vor aduna câteva zeci de locuri de muncă… Apoi, Poluarea. Da, ea exista. Și mai există, fie că vorbim de gunoaie aruncate, de halde de steril, de ape de mină uzate. Dar poate mai dureroase ca toate cele de mai sus e Pierderea sufletului de maramureșean. Da, am devenit europeni. Bravo! Prețul e mare. Portul popular îl vezi la nunți, la sărbători, la biserică și „când zice primaru’ să ieșim”. În rest, treningul albastru Bunderwehr al armatei germane, cel mai oribil semn de globalizare second-hand, vizibil în Maramureș. Porțile le mai vezi la biserică și la pensiune, cel mult la intrarea în localitate, pe alocuri.
Am pierdut ceva, am câștigat altceva. Sigur că privit din afară sau malițios, Maramureșul e un dezastru. Nu, nu e. Nu e nici picior de plai, gură de rai, mai sunt destule de făcut. Se poate spune, patriotic și suveranist vorbind, nu la sens ironic, că am câștigat confort și ne-am vândut pentru el sufletul. Așa e. Doar că e greu de dezbătut asta între un om la umbra terasei, cu shaorma în mână și cu un vin francez, cu picioarele-n piscină și un altul ieșit la cosit din minuscula casă de bârne de 4/4 metri, cu buda-n curte, apă la lighean, cu slană și ceapă în cel mai bun caz, cu pită tare luată pe cartelă sau cu mămăligă veche tăiată cu sfoara. Greu tare de dezbătut/combătut…