Un scurt istoric al impactului avut în societate de două decizii luate în perioade diferite aduce unele clarificări în problemele unui subiect extrem de controversat. Prin anii ’60, regimul comunist constată scăderea natalităţii şi implicit a populaţiei. Ca să contracareze fenomenul, Ceauşescu dă un decret şi interzice avorturile provocate. Se nasc generaţiile „decreţeilor”, azi oameni în floarea şi puterea vîrstei. În acelaşi scop, se decide impozitarea familiilor fără copii sau cu un copil. Indicele demografic creşte, dar şi tragediile în multe familii se ţin lanţ. Femei cu doi şi trei copii, nemaidorîndu-şi alţi copii, în disperare, săvîrşesc fapte necugetate. Avorturile provocate prin metode primitive iau amploare şi traumatizează psihic şi fizic o mulţime de femei. Altele ajung la spital prea tîrziu şi doctorii nu mai pot face nimic ca să le salveze viaţa. După 1990, Ceauşescu din nou este pus la zid şi regimul incriminat, pe motiv că a „violat” intimitatea familiei. Greşelile din vremea respectivă e bine să le abordăm cu discernămînt, pentru a le reduce pe cele din anii democraţiei. Incontestabil, impozitarea menţionată a fost o măsură abuzivă, un atentat la principiile familiei, ale dreptului de a decide dacă vor sau nu copii. Ceauşescu nu a înţeles că majoritatea familiilor şi-au dorit copii, însă din motive obiective venirea lor pe lume nu a fost posibilă. Verdict clar, Ceauşescu şi regimul lui au fost vinovaţi. Pe de altă parte, între efectul pozitiv al decretului (mă refer la dinamica populaţiei) şi dramele petrecute nu există nicio legătură. Decretul a interzis avorturile, însă nu a obligat familiile să procreeze, dacă ele nu au dorit. Încet şi sigur ajungem la responsabilitatea cuplurilor, care în astfel de situaţii pot reacţiona activ sau rămîn pasive. Conceperea unui copil e problema exclusivă a familiilor, bazată pe consens, înţelegere, toleranţă, afecţiune şi multă iubire. Se pare că astfel de relaţii, atunci ca şi acum, în multe familii nu au existat. Metoda calendarului a funcţionat dintotdeauna. O ştie orice femeie, numai că ar trebui să o cunoască şi bărbaţii. Am tot respectul faţă de partea bărbătească, însă detest comportamentul soţilor neglijenţi, care-şi consideră soţiile simple sclave sexuale, obligate să le stea oricînd la dispoziţie. Ce poate face o femeie în faţa unui soţ agresiv şi violent, ale cărui instincte sexuale sînt stimulate de aburii alcoolului? Nimic, stă şi rabdă, dacă nu se iau de cap. Iresponsabili sînt şi bărbaţii care-şi supără soţiile pe motiv că au născut fetiţă, nu băiat. Bărbaţii ar trebui să ştie că ei determină sexul copilului, nu femeia, altminteri la şcoală au umblat degeaba. Abrogarea decretului cu pricina, în primele zile ale Revoluţiei, şi liberalizarea avorturilor a fost o decizie la fel de greşită, de data aceasta o atingere la fiinţa şi viitorul naţiunii. Deşi anticoncepţionalele stau la îndemîna tinerilor, statisticile indică o creştere îngrijorătoare a avorturilor provocate în rîndul tinerelor şi al celor foarte tinere. Consecinţele unui avort, făcut şi în cele mai optime condiţii, pentru o femeie prezintă riscuri imprevizibile. Prevenirea sarcinilor prin utilizarea metodelor aşa-zise moderne, evitarea avorturilor, a bolilor transmisibile pe cale sexuală şi însuşirea noţiunilor elementare de puericultură fac obiectul educaţiei sexuale. Lăsînd la o parte falsa pudoare, normal ar fi ca primele informaţii copiii să le primească de la părinţi. Din surse discutabile, copiii de azi au cunoştinţe mai multe decît noi, dar nu pe cele care le-ar fi de folos. Dacă părinţii nu vor să stea de vorbă cu copiii, trebuie să intervină şcoala. Cred că nu este cazul introducerii în planul de învăţămînt a unei discipline separate, care să vizeze educaţia sexuală. Cunoştinţele de anatomie şi fiziologie despre aparatul reproducător la om sînt suficiente pentru a extinde nivelul şi aria informaţiilor utile. Profesorii de biologie îşi cunosc atribuţiile şi nu-i învaţă pe copii prostii, aşa cum cred unii. Totul ţine de măsura în care pot fi sau nu convingători în faţa elevilor. Biserica nu are motive să obstrucţioneze ideea educaţiei sexuale în şcoală. La începuturile democraţiei, introducerea religiei în şcoală a fost o măsură forţată şi azi discutabilă. Dacă biserica e mulţumită de comportamentul tinerilor, ca urmare a educaţiei religioase, înseamnă că şi-a atins scopul. Eu am însă rezerve. (Prof. Vasile ILUŢ)
