MOTTO: „Dumnezeul ţăranilor, strâmtoarea cetăţenilor, batjocura nobililor.”
(Urmare din numărul de sâmbătă, 14 noiembrie)
Drumul sării
În 15 iulie 1773, împreună cu generalul Pellegrini, împăratul pleacă din Sighet să viziteze ocnele de sare de la Coştiui. În jurnalul său notează că „pe drum mă întâlnesc cam cu 1.000 de căruţe ce veneau şi mergeau. Aici întâlnesc ocne noi, bogate. Cele vechi sunt inundate şi prăbuşite. Tăietorii de sare se angajează benevol, nu sunt forţaţi să lucreze.” Împăratul coboară în ocnă pe o scară de lemn. Apoi se reîntoarce la Oficiul Sării, din localitatea Tisa. Asistă la încărcarea sării pe plute care vor pleca în jos, pe râul Tisa. Plutele sunt făcute din 16 trunchiuri de copac. Fiecare plută este încărcată cu 60 de bolovani de sare. Pentru a fi conduse mai bine de 4 oameni, sunt legate tot câte două. Întors în Sighet, discută cu administratorii Camerei Sării, Rudniansky şi Quassai. Conducătorul comitatului Maramureşului în perioada respectivă era groful Apponyi Gyorgy (1764-1776). Preţul sării aduce un venit de peste 1.500.000 de florini pe an. La Coştiui lucrează 338 de tăietori de sare. Fiecare tăietor primeşte 25 de florini pe lună, adică 300 de florini anual. Cu toate că erau foarte bine plătiţi, viaţa lor era destul de grea. Scumpetea era foarte mare, dacă ne gândim că în perioada respectivă o pereche de boi ajunsese la 120 de florini.
Împăratul a renunţat la militarizarea Maramureşului şi pentru faptul că, la împărţirea Poloniei, Imperiul luase Galiţia în 1772. Iar doi ani mai târziu, în urma războiului turco-rus, împăratul avea să ataşeze imperiului şi provincia Bucovina. În această situaţie, Maramureşul era înconjurat de alte două provincii păzite şi nu mai avea nevoie de regiment de graniţă. În jurnalul său, împăratul notează mai departe informaţii preţioase despre Camera de Sare, pentru că aceasta aducea un venit important finanţelor de la Viena. Lucrătorii de aici au privilegii, sunt scutiţi de impozite, plătesc grâne ieftine, aduse din Galiţia, li se oferă drepturi mai mari decât lucrătorilor la minele de aur din Baia Mare. Aici sunt angajaţi numai catolici, pentru că ortodocşii şi greco-catolicii au prea multe sărbători. Pe Tisa se trimit anual peste o mie de corăbii care duc la fiecare transport timp de o lună câte 10 tone de sare până la Zemun. Ţăranii din jurul Sighetului robotesc cam două luni pe an, în timp ce cei din Transilvania roboteau 10 luni pe an.
Nevoia de ordine
Împăratul propune să se concentreze loturile ţăranilor, care sunt fragmentate, pentru a fi mai productive. Observă că sunt multe case risipite care ar trebui concentrate, iar satele ar trebui sistematizate, lucru care nu se va mai întâmpla niciodată. Împăratul observă că se bea multă ţuică şi sunt amintiţi pentru prima dată evreii care ţin cârciumi. Cu toate acestea, consideră că încă nu este momentul potrivit pentru militarizare, pentru că cele trei categorii de nobili, ducând o viaţă liberă, nu vor fi interesaţi să se înscrie în armată. În discuţia cu autorităţile comitatului, împăratul află că pentru un răspuns de la Viena, locuitorii din Maramureş trebuie să aştepte 6 luni. Pentru toate comitatele din jurul Maramureşului, Bereg, Ung, Ugocea, Sătmar, împăratul propune înfiinţarea unei temniţe la Sighet, pentru a se înlocui pedeapsa cu bătaia. Caracterizându-l pe Quassai, spune despre el că este un om care ştie şi are talent. Îl consideră „leger et faux”. Când ajunge să inspecteze bisericile şi şcolile piariştilor din Sighet, spune despre acestea că lasă de dorit, că este necesară repararea lor de urgenţă.
Împăratul va susţine financiar ridicarea gimnaziului catolic care va trece prin două incendii în secolul următor, iar la începutul secolului XX va fi reconstruit şi va ajunge în perioada interbelică actualul Colegiu „Dragoş Vodă”.
În 16 iulie, din Sighet împăratul trece prin Bocicoi, urcă un ceas muntele abrupt şi coboară în Valea Tisei. Trece de 5 ori râul repede Coşova şi urcă pe Tisa Neagră până la graniţa cu Pocuţia, provincie poloneză. Şi aici se întâlneşte pe drum cu vreo 50 de călăreţi care purtau cu caii bucate şi alte mărfuri. În 17 iulie ajunge în localitatea Făget (Korosmezo). De la Sighet şi până aici face 8 ore de mers. Aici ţăranii se plâng de un tratament aspru şi robote excesive. Din trei săptămâni, una o robotesc pentru stăpân. De fapt, împăratul inspectează o mină de aur de la Borcut care tocmai se dăduse în exploatare. Când ajunge în Pocuţia, află că ţăranii polonezi sunt mulţumiţi. Câtă vreme împăratul a stat la Sighet, a aflat că mai toţi funcţionarii comitatului sunt rude între ei, sunt corupţi, aşa cum sunt şi primarii satelor şi cere înlocuirea lor fără să fie pedepsiţi.
Împăratul filosof
În urma acestei călătorii, soarta Transilvaniei se va schimba. Populaţia românească, prin prelaţii Bisericilor Greco-Catolice şi Ortodoxe, vor lupta pentru emancipare şi obţinerea de drepturi politice alături de celelalte naţionalităţi. Împăratul cere să se numească transilvăneni. Nici saşi, nici valahi, nici unguri. În timpul domniei lui, iobagii din Transilvania, prin Răscoala lui Horea, şi-au câştigat libertatea.
Surprins de atâta corupţie în capitala Transilvaniei de la Sibiu, împăratul propune să se mute capitala la Cluj, mai ales că vede cu ochii lui câtă nedreptate le fac saşii românilor. Însă o întâmplare nefericită de la Cluj îl determină pe împărat să-şi schimbe planul. În cele trei zile de şedere la Cluj (25-27 iunie), Iosif a vizitat instituţiile militare şi civile. A luat parte la viaţa mondenă a oraşului. A inspectat trupele. A observat că puterea comitelui suprem Banffy este în decădere. Comitele este bolnav, dezinteresat şi ostil reformelor împăratului. Iar când a vizitat convictul (şcolile iezuite), a rămas total scârbit. El descrie murdăria din camere şi de pe coridoare. La 60 de elevi erau 4 călugări dascăli, supraveghetori. Elevii trebuiau să plătească 60 de florini pe an pentru cazare şi 4 mese pe săptămână. Nu li se spălau hainele şi nu făceau meditaţii. La seminarul teologic catolic a găsit şi mai mare dezordine. 130 de studenţi erau supravegheaţi de trei profesori. Studenţii erau complet lipsiţi de educaţie sanitară. Dormeau toţi la grămadă în două dormitoare, care erau neîncălzite şi cu ferestrele sparte. Dormeau pe paturi de scânduri, cu paie, fără cuverturi. Tineri cu barbă şi copii până la 10 ani, într-un aer rău mirositor. Când împăratul a vrut să intre într-un dormitor, directorul l-a atenţionat să nu intre, pentru a nu fi infestat de mulţimea puricilor şi păduchilor. La masă, copiilor li se aruncau legume şi carne, toate la grămadă, ca la câini.
Scârbit de această stare de lucruri, împăratul a renunţat la ideea de a muta capitala aici şi i-a scris împărătesei că ar trebui să se închidă aceste instituţii şcolare.
O ţară „dăruită de graţia divină cu toate cele necesare”
În jurnalul său, împăratul îşi începe discursul cu următoarele: „Transilvania este o ţară frumoasă, dăruită de graţia divină cu toate cele necesare: un pământ roditor pentru cereale, terenuri potrivite cultivării viţei de vie şi o populaţie destul de numeroasă care să le cultive.” Împăratul călător, din cei 25 de ani de domnie, o treime i-a trăit pe drumuri, în trăsură sau călare. A călătorit incognito, sub numele de contele Felkenstein, făcând excursii în Italia, în Franţa, în Rusia. Toate au fost călătorii de informare în anonimat, pentru că acestea îl scuteau de ceremonialul de la curte, de plictisitoarele obligaţii mondene, cruţându-i trupul şi energia. Pentru că trebuie să vă spun că împăratul toată viaţa lui a fost bolnăvicios. Suferea de inimă şi avea o tumoare la un picior. Lipsit de fast şi ceremonial, este neînţeles de către mama lui. Le interzice guvernatorilor, generalilor de provincie, magistraţilor oraşelor să-i organizeze primiri festive. Refuză banchetele copioase şi salvele de tun trase în piaţa publică. A trăit o viaţă austeră de soldat. Călătoriile sale au fost preluate de autorităţile militare şi de specialiştii care inspectau provinciile. Însoţit numai de ofiţerii de încredere, a schimbat soarta imperiului său. A fost mereu împotriva Mariei Tereza. Le-a demonstrat celor de la curtea vieneză, în urma călătoriei sale, că Transilvania este necunoscută. Reformele sale se impuneau şi în problemele sociale, şi politice, şi confesionale.
Timp de 250 de ani, jurnalul său a fost necunoscut de către marea masă de oameni. Până în 1957 îl văzuseră 17 cercetători. Trei dintre ei erau români.
Înainte de a pleca în călătorie, mama sa a trimis un „bilet de mână” Gubernului din Transilvania, cu următorul înscris: „Să se cureţe drumurile publice de cadavrele oamenilor executaţi cu ştreangul, cu roata sau cu ţeapa, care stau expuse pe drumuri, spre oroarea şi aversiunea călătorilor.” Ceea ce n-a putut să facă împărăteasa a fost să oprească armatele de ţărani care veneau de peste tot să se aplece în faţa împăratului şi să-i ceară să le facă dreptate.
