Salariile de la noi sînt de patru ori mai mici faţă de cele din vestul Europei, cu efecte negative pentru cei mulţi şi pozitive pentru exportatori, aşa că guvernanţii forţează politica salariului minim pe economie, de la anul viitor va urca de la 1.450 lei pe lună la 1.550 lei brut. Salariul minim în Germania este de 8,50 euro/h, iar la noi va fi de aproape 2 euro/h, dacă societatea va accepta proiectul de nou Cod fiscal. Deocamdată, patronatele se opun, iar opoziţia şi sindicatele ezită să-l susţină. Însă altă cale mai scurtă de a ne apropia de Occident nu există!
Diferenţele de salarizare nu pot fi anulate atît de uşor. Ideal ar fi să crească mai întîi productivitatea muncii, însă există un prag, firmele cu capital românesc n-au fonduri de modernizare, randamentul muncii este scăzut, iar muncitorii primesc de regulă salariul minim pe economie. Multinaţionalele sînt modernizate, îşi folosesc salariaţii la maximum prin normarea muncii şi le asigură salarii duble (de la 2.000 lei, cash).
Guvernul a forţat veniturile bugetarilor cu gîndul doar la păstrarea forţei de muncă în ţară (a medicilor), obligînd indirect antreprenorii să mărească şi ei salariile, pentru a atrage calitatea. Acest joc politic are riscuri pe care puterea şi le-a asumat, avînd ca scop ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor români. Pe moment, au reuşit, vînzările pe piaţa mărfurilor au crescut, dar încet şi sigur saltă şi preţurile, cererea dublată face ca preţurile să se dubleze, deci nivelul de trai va coborî la locul său, fiind determinat nu de diferenţa relativă de remunerare, ci de hăul de productivitate dintre Est şi Vest.
Aceste măsuri politice pe piaţa salariilor n-au afectat creşterea economică, ci au potenţat-o cu un procent, de la 5 la 6%, prin avansarea consumului. Pe termen lung, vom avea salarii mai mari (1.900 de la 1 ianuarie, minus taxele trecute de la angajator la angajat), iar creşterea nivelului de trai va fi urmată de eficientizarea producţiei, ori haos…
Problema salariului minim are două capete, Guvernul ar face bine s-o stabilească prin negociere colectivă, nu prin hotărîre guvernamentală. În acest fel, şi-ar atrage de partea sa sindicatele, care altfel ar avea motiv să se opună. Iar patronatele vor putea porni negocierea cu sindicatele de pe altă poziţie, cînd semnarea contractului colectiv va ajunge la productivitate. Este evident că cea mai uşoară cale ar fi eficientizarea muncii, iar aici Guvernul n-are cum să intervină. Doar patronii şi salariaţii, prin negociere, pot găsi soluţii pentru a munci mai eficient şi pentru ca cei care fac efort de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămînă să fie plătiţi nu cu salariul minim pe economie, ci dublu. Guvernul ar trebui să asiste conflictele de muncă în acest fel constructiv. Nu ne e de nici un folos dacă plătim doi muncitori în loc de unul, trei bugetari în loc de unul!…
Salariul minim pe economie este o pîrghie politică, dar dacă este stabilit arbitrar, fără consultarea partenerilor sociali, efectul nu va fi creşterea productivităţii muncii, ci un şir de concedieri forţate (firmele nu vor suporta salariile) şi insolvenţe pentru circa 6,5% dintre întreprinderile mici şi mijlocii, cu efect rău în PIB.
Statul are posibilitatea să mărească salariul minim pe economie, are dreptul să facă acest lucru, metoda se aplică peste tot în lume, dar ar trebui să şi monitorizeze situaţia ratei minime de plată, consecinţele asupra economiei putînd fi adverse, falimentele să se înmulţească, şomajul să crească şi nivelul de trai să scadă. Dialogul guvern – patronate – sindicate este cheia dezbaterii proiectului de Cod fiscal nou, la pachet. Salariul minim pe economie va să crească!
