Gândul că voi pleca din Franţa era tot mai prezent în mintea mea. Astfel, am încercat să fiu tot mai comunicativă, să le povestesc despre ţara noastră, despre obiceiuri şi să îi învăţ cuvinte în limba română. Şocul cel mai mare pe care l-am simţit a fost când, într-o seară, stând împreună cu Alison şi familia ei, vorbind despre Baia Mare, tatăl ei mi-a arătat o fotografie dintr-un cartier mărginaş al oraşului în care comunitatea romă este stabilită. În fotografie, condiţiile mizere erau clar vizibile, astfel că întrebările m-au făcut să mă simt incomod, neştiind modul în care să abordez situaţia şi cum să le explic că ceea ce au văzut acolo este posibil cel mai rău loc din zona în care ea urmează să vină, dar în care nici nu mă gândesc să o duc. Totodată, m-a iritat faptul că au nişte păreri preconcepute despre noi ca popor sau conducători, ei întrebându-mă lucruri aproape inventate sau duse la extrem. În final, am reuşit să le explic cum suntem, ce mâncăm, cum ne comportăm şi care este istoria noastră. Au fost curioşi, au pus întrebări şi au fost surprinşi de anumite informaţii, dar au spus că vor dori să vină şi într-o vacanţă în ţara noastră pentru a vedea peisajele şi traiul de aici.
Peisaj de vis la Penmarc’h
Deşi ei ne cred pe noi închişi la minte, am reuşit să le deschid ochii şi să le spun că, la noi, tradiţia nu s-a pierdut şi că ne zbatem încontinuu pentru a o păstra. În final, toată lumea a plecat liniştită la culcare, mai ales eu, care am putut să mă mândresc cu ţara mea în faţa străinilor. M-am trezit cu acelaşi sentiment în dimineaţa următoare când ziua se anunţa a fi una frumoasă. Totul a decurs natural şi obişnuit, fiind rutina de zi cu zi: micul-dejun şi plecarea la şcoală. De acolo, amândouă am luat-o pe drumuri separate, ea plecând la cursuri, iar eu – la grupul de elevi români, care urma să plecăm să vizităm cât mai mult din zona asta. După un drum lung, de aproape trei ore, dar plin de peisaje frumoase şi imagini ale unor oraşe cu case construite din piatră, în stil gotic, am ajuns la Penmarc’h, unde peisajul a fost unul de vis. Briza mării ne-a trezit pe fiecare. Abia reuşeam să ne ţinem pe picioare din cauza vântului, dar nimeni nu a vrut să dea înapoi, astfel că am coborât pe plajă. Eram doar noi acolo, bucurându-ne de o privelişte minunată şi complet diferită de imaginea litoralului românesc care are frumuseţea lui aparte. Fiecare dintre noi a dorit poze cât mai artistice, cât mai speciale, aşa că, din nou, mi-am intrat în meseria de fotograf şi, pe lângă fotografiile de grup, am mai făcut câteva şi pentru colegii mei. Am savurat din plin aerul curat şi ne-am întors la autocar dârdâind de frig, urmând să avem o călătorie suficient de lungă până la Criée du Guilvinec. Acolo, mirosul de peşte era simţit de la sute de metri distanţă de pescărie. Ne-a surprins locul, având o imagine foarte frumoasă spre port, unde erau ancorate atât bărcile pescarilor angajaţi, cât şi ale amatorilor de navigat sau nişte vase mai mari care nu am aflat ce transportă sau ale cui sunt. Am fost întâmpinaţi de o doamnă foarte drăguţă care ne-a făcut turul pescăriei. În ciuda mirosului, a rezistat toată lumea. Am văzut diverse sortimente de peşte, specii de care nu am mai auzit şi, totodată, am aflat cum este păstrat peştele şi cum este adus din mare de către pescari.
Exact ca în filmele americane
Cea mai interesantă informaţie a fost că pescarii pot să stea cu peştele în larg în jur de zece zile, înainte ca acesta să se strice, în funcţie de preţul pe care peştele îl are pe piaţă. Dacă acestora le convine preţul, ei îl vor aduce la mal pentru a fi vândut, iar dacă nu, le este permisă doar perioada respectivă şi în final va fi adus la mal la preţul respectiv. Am plecat obosiţi şi în acelaşi timp mirositori de la pescărie. Ne-am amuzat copios pe acest subiect. Am plecat liniştiţi şi dornici de odihnă spre Quintin, unele persoane dormind pe autocar chiar tot drumul spre casă, care a durat două ore. Ajunşi în faţa liceului, corespondenţii noştri ne aşteptau, unii obosiţi din cauza orelor solicitante, iar alţii plini de zâmbete şi energici. Împreună cu Alison am plecat cu autobuzul acasă, unde bunica ei ne aştepta cu clătite. Ce gust, ce savoare! Au fost delicioase, iar bunica ei s-a bucurat că mi-au plăcut. Mai târziu, mi-am petrecut după-amiaza împreună cu corespondenta mea, cântând sute de melodii la pian, vocal sau împreună. Totul a decurs minunat, reuşind să ne relaxăm după o zi lungă. După cina pe care am luat-o împreună, părinţii ei fiind la muncă, am făcut împreună traduceri la engleză, ea având nevoie de ajutorul pe care i l-am oferit. Am realizat încă o dată că au nişte teme foarte interesante pe care mi-aş dori să le avem şi noi la şcoală, având materialul necesar pentru a le duce la bun sfârşit. Ea a fost încântată de ajutorul meu şi mi-a mulţumit pentru toate micile trucuri sau cuvinte noi pe care le-a descoperit, urmând ca a doua zi să aibă test exact din tema de casă. Eu am adormit cu gândul că dacă ar fi şcoala în România exact ca aici, m-aş fi descurcat excelent la toate materiile şi în acelaşi timp cu uşoara ciudă pe faptul că este vizibil faptul că profesorii îşi dau interesul şi le oferă materiale interesante. Un singur lucru e cert: m-am simţit exact ca în filmele americane, unde profesorii sunt precum nişte prieteni cu elevii, având discuţii interesante şi subiecte vaste, iar acest lucru l-am văzut cu ochii mei.
„Brasserie du Ménez Bré”
Momentele frumoase sunt cele care trec cel mai repede. Am realizat acest lucru pe propria-mi piele de multe ori. Unul dintre acestea a fost în Quintin, Bretagne, unde timpul a trecut atât de repede încât nu mi-am dat seama că duminică seara s-a transformat în vineri seara. Era ultima dimineaţă în care m-am trezit în familia Denise, când am fost întâmpinată la micul-dejun de întreaga familie. A fost o dimineaţă mai specială prin prezenţa celor doi părinţi, de obicei fiind doar eu şi Alison, ocazional şi mama ei. Încă de atunci am început să fiu întrebată dacă îmi va lipsi oraşul, casa, familia şi mai ales corespondenta şi prietena mea. Am răspuns afirmativ la fiecare întrebare fiind foarte sinceră. Avea să îmi lipsească totul, de la câinii care nu mi-au plăcut încă de la început şi până la Alison pe care am adorat-o datorită faptului că suntem atât de asemănătoare la absolut totul. Uneori mă gândeam că nici dacă aş fi căutat-o, nu aş fi găsit pe cineva mai potrivit pentru mine. Dorul de ea avea să mă macine mult timp, dar nu am avut timpul necesar ca să fiu melancolică în faţa familiei care îmi spunea că şi eu le voi lipsi, deoarece a trebuit să plecăm pentru a nu pierde autobuzul şcolar. Pe autobuz, am încercat să măsor totul cu privirea pentru a-mi putea aduce aminte mai târziu totul în detaliu. Am repetat acest proces şi la şcoală, fiind atentă şi la câteva chipuri pe care mi-am dorit să nu le uit. În scurt timp, am plecat din nou pentru a vizita ce a mai rămas pe listă, şi anume ,,brasserie du Ménez Bré” unde am aflat o mulţime de lucruri interesante. Pentru început, ni s-a explicat faptul că au o companie împărţită în două, una ocupându-se de producerea cafelei, iar cealaltă, recent înfiinţată, de producerea berii. În detaliu, poate prea în detaliu, ni s-a explicat întreg procesul de producere a cafelei şi a berii, iar apoi fiecare a putut să îşi achiziţioneze produse pentru ei sau pentru familiile la care urmau să se întoarcă. Am bifat pe lista de vizite şi ne-am îndreptat spre Coasta de granit roz, unde am făcut un scurt picnic şi ne-am oprit la un restaurant cu specialităţi din peşte, unde am degustat o mulţime de preparate. Totul a fost frumos, până când chelnerul a considerat că una dintre profesoare vorbea prea tare şi că este nevoit să o dea afară din cauză că unii oameni au decis să plece din cauza ei. S-a enervat şi ea la rândul ei şi a plecat, lăsând în urma ei nişte râsete cât se poate de silenţioase. Vorbind cu fetele am ajuns la concluzia că totul părea rupt dintr-un desen animat, chelnerul arătând precum un ,,garçon” din desenele franţuzeşti, mai ales când îşi ridica sprânceana. Bineînţeles că am vorbit mult timp şi am râs copios pe seama acestei întâmplări pe care nimeni nu cred că o va uita curând.
Cu multe gânduri pozitive
Am reuşit să facem poze şi să ne bucurăm din nou de priveliştea pe care întinderea gigantică de apă ne-o oferă. Am privit încă o dată locurile pe care unii dintre noi s-ar putea să mai aibă ocazia să le vadă, iar alţii nu, apoi ne-am îndreptat spre autocar. Am oprit în faţa liceului, unde i-am aşteptat pe corespondenţii noştri pentru a pleca acasă. Drumul a fost parcă mai scurt decât niciodată, iar în două clipe eram deja în casă, întâmpinate de cei patru câini jucăuşi. Mama lui Alison ne aştepta bucuroasă cu o gustare, cerându-şi scuze că nu poate rămâne. Am aflat ulterior că ea plecase la serviciu acum pentru a putea ieşi în oraş seara alături de mine şi întreaga familie. Am apreciat şi nu m-am supărat deloc. Totul a fost bine, petrecând după-amiaza cu prietena mea, uitându-ne la o comedie. Am râs de personajele principale şi de toate situaţiile penibile sau amuzante. A fost o încheiere frumoasă de zi, eu plecând la ora nouăsprezece să îmi strâng lucurile pentru a putea ajunge la ora douăzeci şi unu la restaurant. Acolo, am schimbat impresii, am discutat despre cum am petrecut săptămâna şi dacă am de gând să mai vin. Am râs şi ne-am bucurat de ultimele clipe petrecute împreună. Am primit de la Chloe, sora mai mică a corespondentei mele, o brăţară împletită, în culorile steagului Franţei. Am apreciat, din nou, atât la ea, cât şi la familia ei că nu sunt genul de oameni care oferă lucruri pompoase şi că le preferă pe cele din inimă, simple, fără o valoare materială. I-am mulţumit şi m-am bucurat enorm că am o amintire de la ei, pe lângă ursuleţul cu tricoul ,,I love Bretagne” şi cana cu stema Bretaniei pe care le-am primit de la Alison. Avea să îmi aducă aminte de perioada petrecută în Bretania, o perioadă unică. Am plecat din Quintin cu multe gânduri pozitive, dorindu-le tot ce e mai bun şi mulţumindu-le pentru ospitalitate. Impresia pe care mi-au lăsat-o familia, elevii şi oamenii din aceste locuri a fost că sunt nişte oameni minunaţi, deschişi, curioşi şi atenţi. Gândul meu a fost cuprins de emoţia primirii lui Alison în România şi aşa a rămas câteva ore bune după ce am părăsit Bretania. Un lucru era cert. Abia aşteptam să o primesc în România şi să o ajut să descopere cât de minunată e şi câţi oameni nemaipomeniţi trăiesc în ea!
Filofteia COVACIU, Clasa a X-a D,
Colegiul Naţional “Vasile Lucaciu” Baia Mare
