Am scris, de mai multe ori, că răzvrătirea lumii de astăzi a uitat de viața de la țară, de misterul ei. Da, mai există sat românesc neglijat de cercetători, astfel căzând în uitare zestrea spirituală care ne-a zidit pe mulți dintre noi. Noua optică a lumii nu manifestă interes pentru cunoașterea straturilor mumelor. Și, totuși, parcă nu e totul pierdut. În acest sens doresc a semnala că în satul Desești, pe Valea Marei, profesoara de limbă și literatură română, Parasca Făt, este pricepută, devotată și consecventă în deslușirea înțelesurilor din evantaiul gândirii populare. Îmi aduc aminte, cu emoție și recunoștință, de Casa lui Aurel, casa părintească a doamnei profesoare, situată pe o ulicioară din sat, unde s-a alcătuit un fel de Junime deseșteană. Din care am făcut parte. Casa a fost sfințită de prezența unor intelectuali, care ne-au rămas model și imbold. De la filosoful Constantin Noica și savantul Mihai Pop, un magistru al etnologiei românești, la criticul literar Laurențiu Ulici, ori sculptorul Mihai Olos. Și mulți, mulți alții. De obicei, profesoara Parasca Făt era amfitrioana. Noi, ceilalți, eram atenți ca golurile, dintre zi și noapte, să nu se bată cap în cap.
Am mai scris cu o vreme în urmă că profesoara, cu o cultură temeinică, cu vocația observației și cu subtilitatea interpretării, și-a luat în posesie intelectuală folclorul și obiceiurile zonei. Cu tot ce se mai rotește în jurul lor. De vreo două decenii, celebra revistă Formula AS îi găzduiește textele, care sunt singulare în publicistica actuală. Și asta vă spune un cititor de la sat și de la oraș. Sunt revelații ale interpretării unor obiceiuri de taină, rânduieli de sărbători, cu sloboziri și interdicții, cu luminarea unor călătorii inițiatice. Pentru a contura acest text am recitit câteva articole din amintita revistă, dar și însemnări din Memoria Ethnologica – colecția Parasca Făt. Amploarea și valoarea cercetării m-au îndemnat să constat că la Desești, de ani buni, într-o casă din lemn, este o catedră de folclor. Evident, în această formă inedită, dar cu toate datele esențiale pentru a stârni revigorarea unui segment de istorie românească, lăsat în uitare.
Profesoara noastră constată fenomenul la sursă, prin observație directă, de aceea are un număr mare de colaboratori din satele apropiate, care sunt averea oricărui cercetător. Meșteșugul și măiestria ei au dus la consemnarea unor ceremonii și ritualuri, poezii populare, ori credințe cu semnificații profunde pentru viața satului. A făcut, și mai face posibilă, ca vârsta arhaic patriarhală să urce în timp spre noi. Eu, care am trăit o bună parte a vieții în Desești – terenul fertil de cercetare al profesoarei Parasca Făt – constat cu interes și emoție ce bogăție aveam în preajmă. E adevărat, nu eram străin de magia ielelor, sau de farmecele mătrăgunii, dar pentru mine erau povești. Pentru un cercetător, au primit semnificații și deslușiri. Da, știu și eu că de la Sânziene nu mai cântă cucul, dar nu știam că, în opinia poporului, el se transformă în uliu păsăresc. Cum nu știam că florile de sânziene, sfințite, opresc vremea rea.
Într-un număr al revistei, condusă de Sânziana Pop, Pașa, cum îi spunem noi, publică un studiu despre solomonari. Acei vindecători înțelepți, care amestecă în leacuri văzutul cu nevăzutul. Azi, știința lor se pierde și, odată cu ea, și marile mistere ale naturii. Textul evocă un leac arhaic din Maramureș, menit să vindece epilepsia și farmecul rău. Medicina țărănească avea un remediu. Se numea Noii cei Mari, un leac care trebuia adunat obligatoriu de un bărbat. Lecuitorul pornea cu roua-n picioare, într-o călătorie inițiatică, pe care o făcea în lumea văzută și nevăzută, adunând la un loc apă, furnici, pământ, crenguțe de copaci, pietre. Cercetătoarea spune că Noii cei Mari nu sunt consemnați nicăieri, deoarece nu se vorbea despre ei decât în șoaptă, și nu existau decât rari bărbați care se încumetau să-i adune, deoarece se expuneau unui pericol cu bună știință, în schimbul vindecării celui bolnav.
Într-un sat, era cel mult un singur asemenea vraci, dar, uneori, abia de aflai unul la șapte sate. Prima relatare despre remediu a fost auzită de cercetătoare prin 1985, chiar de la mama ei, Luchiana Făt. Iată începutul rețetei, care mi se pare miraculoasă: „Noii cei Mari să ieu cu nouă linguri mari de lemn din nouă vaduri – pă unde trec carăle – din nouă furnicare cu furnici, din nouă moșâroaie de cârtiță și din nouă feliuri de lemn câte-o crenguță. Trebe o oală mare de lut cu cerc.” Și vraja continuă. Apoi, apare descântecul, care are taină și, în pragul morții celui care-l deține, trebuie încredințat cuiva. Vindecătorul face o lume nouă, prin numărarea elementelor de la nouă la unu, din acel prezent spre începuturi, întorcând tot răul provocat de boală până la momentul zero, când ea nu exista. În vasul său, vrăjitorul a încropit un mic glob terestru. El are în mână o lume fizică nouă, curată, perfectă, în care nu există boală.
Parasca Făt consideră Noii cei Mari o culme a gândirii arhaice populare, a frumuseții sufletului omenesc și a iubirii de semeni. Și toate acestea descoperite mai ales la Desești. În ultimul număr al revistei, doamna profesoară publică povestea unei sălcii plângătoare. Care a fost plantată în colțul de nord al grădinii ei. Bucuroasă de viață, salcia a crescut ca în poveste. Crescuse enorm, căpătase o coroană imensă. Dar într-o zi un vecin i-a retezat măreția cu drujba. Apoi, omul s-a îmbolnăvit, suferind mai mult de un an. În primăvară, de Sfintele Paști, omul și-a revenit. Între timp, salcia, afurisită de el, și-a revenit în splendoarea ei. Cugetați singuri la relația cosmică, miraculoasă, dintre om și natură. Târnațul solemn al casei profesoarei, mi-l închipui un amfiteatru din care ea ține prelegeri despre folclor. O aud păsările și foaia albă pe care sunt scrise. Și noi, cititorii, care ne mângâiem cu această zestre profundă.
Într-un sat din Maramureș, o profesoară mai dezleagă misterul vieții la țară. Nu uit a spune că din Desești a plecat și Măriuca Verdeș, fostă elevă a Școlii unde a predat Parasca Făt. Iar Măriuca și-a făcut o catedră de folclor și de datini la Călinești. Sărbători alese!
